Volumul lui Lilian Zam­fi­roiu „Relaţii diplomatice ro­mâ­no-italiene 1918-1940”, Edi­tura Tritonic reprezintă o va­riantă „pentru publicul larg”, totuşi nu una excesiv populară, bogăţia referinţelor şi notelor o atestă, a tezei de doctorat susţinute de diplomatul de carieră Lilian Zamfiroiu de­spre cea mai interesantă epocă a relaţiilor diplomatice româno-italiene: cea interbe­lică. Interesantă pentru că este o perioadă a frămân­tă­ri­lor şi modi­fi­că­rilor radicale, a creşterii unui val care avea să se spargă în 1939, la înce­pu­tul celui de-al Doi­lea Război Mondial, la foar­te scurtă vreme după închiderea primului. România şi Italia, în ascensiune în Europa, se preocupă fiecare reciproc de politica ţării celeilalte tatonându-se, gestionînd tensiuni, pentru că era în dis­cuţie ratificarea tratatului privind Basarabia, şi încheind pactul de amiciţie şi colaborare din septembrie 1926. După un interval de evoluţie fastă, vor urma ascensiunea la pu­tere a lui Hitler şi conflictul italo-etiopian, fenomene pe care istoricul şi diplomatul Lilian Zamfiroiu le comentează pe larg, ci­tând documente pline de interes, atât din ar­hivele diplomatice, cît şi din zona reacţiilor publice. Situarea Italiei faţă de Mica Înţe­le­gere, în termeni mai direcţi se poate vorbi de ostilitate, este un fapt demn de luat în seamă şi autorul îi consacră nu puţine pagini şi re­flecţii. Foarte interesantă este atitudinea lui Nicolae Titulescu, pe care o subliniază Lilian Zamfiroiu, în aplicarea nunaţată a decizi­i­lor Societăţii Naţiunilor în ca­zul Italiei, declarată ţară agresoare în conflictul cu Etio­pia. Fără a folosi argumentele de tipul „impunerii ci­vilizaţiei superioare”, diplomatul ro­mân de­termină aplicarea e­xac­tă şi fă­ră excese a sanc­ţiu­ni­lor imp­u­se Italiei. Cu toate acestea, atitudinea sa în cazul discursului împăratului Etio­piei, bru­iat la Geneva de hui­duieli din loja publicului, îi va atrage lui Titulescu puternice reacţii negative din par­tea presei şi chiar a guvernanţilor italieni, luând forma unor veritabile „exe­cu­ţii” mer­gând până la insinuarea că Titulescu nu este de „rasă albă”, ceea ce ar explica „sim­patia” pentru etiopieni. Acest segment al cărţii lui Lilian Zamfiroiu este extrem de incitant şi e meritul său de a-i fi relevat toate faţetele. Lucrarea se încheie cu prezentarea ultimelor luni precedente celui de-al Doilea Război Mondial şi cu constatarea evidentă că Italia a susţinut pretenţiile teritoriale ale Un­gariei asupra ţării noastre, încheiate cu mo­mentul nefast al Dictatului de la Viena. Cartea lui Lilian Zamfiroiu, palpitantă în mul­te seg­men­te asemeni unui roman de ca­li­tate, se va citi cu mare uşurinţă, graţie stilului elevat şi a preciziei frazei, dar şi cu plăcere de către cei interesaţi. Astfel, departe de a fi o aridă teză, volumul va trece firesc spre cititorul pa­sionat de istorie.