S-a tot vorbit săptămâna trecută despre măreţul şi generosul program „Coşul de solidaritate“, pus la cale de Guvern pentru a înlesni pensionarilor loviţi de criză cumpărarea de produse alimentare de bază la preţuri mai accesibile. Printre apologeţii acestuia s-au numărat liderii UNPR, care şi-au asumat din start paternitatea proiectului, iar opoziţia, aşa cum îi şade bine, a criticat iniţiativa din toate poziţiile, folosind sintagme de genul „măsură comunistă“, „discriminare“, „umilire“.
Înainte de a emite orice comentariu pe această temă, un jurnalist care îşi respectă meseria ar trebui să facă un minim efort şi să citească documentul emanat de Executiv. În realitate, acest lucru este practic imposibil, întrucât pe site-ul Guvernului nu apare nicio referire la deciza luată în şedinţa din 27 iulie, nici în secţiunea comunicatelor de presă, nici la documentele din şedinţă. Secretomania departamentului de comunicare e de înţeles, pentru că publicarea memorandumului adoptat în şedinţa de guvern ar fi redus mult din impactul mesajului populist lansat pe toate vocile posibile. Şi asta pentru că documentul invocat se întinde pe doar două pagini, dintre care una este ocupată de semnăturile şi ştampilele a nu mai puţin de 5 miniştri şi de o analiză în trei fraze a situaţiei dificile în care se găsesc majoritatea pensionarilor din România.
Dar marea problemă a acestui memorandum nu este cea cantitativă, e cea calitativă. Deşi se vorbeşte despre un program intitulat „Coşul de solidaritate“, în realitate acesta încă nu există decât la nivel de idee, iar singurul aspect de ordin practic cuprins în documentul citat este aprobarea constituirii unui colectiv de lucru, la nivel de secretar de stat şi specialişti ai Ministerelor Finanţelor, Justiţiei, Agriculturii, Sănătăţii, Administraţiei şi Internelor, precum şi de la Rezervele de Stat şi Consiliul Concurenţei. Potrivit memorandumului, „colectivului de lucru îi revine sarcina de a identifica soluţiile normative necesare programului, precum şi elaborarea şi prezentarea spre aprobare, în termen de maxim 21 de zile, a cadrului normativ necesar“.
Prin urmare, nu avem deocamdată absolut nimic în afară de o idee populistă, dar ştim deja, din acelaşi memorandum, că programul va fi implementat de autorităţile locale, monitorizat de prefecţi şi că nu implică efort bugetar şi nu are impact negativ asupra încasărilor de TVA. Cireaşa de pe tort sau, şi mai bine, bomboana de pe colivă o reprezintă faptul că încă-nenăscutul-program va beneficia de elemente de identificare vizuală proprii, pentru o bună comunicare publică. De fapt, aici e cheia întregii probleme. Că vom avea sau nu un program de solidaritate rămâne de văzut, dificultăţile şi mai ales costurile de implementare ar putea cu lejeritate să depăşească beneficiile acestuia. Cu siguranţă însă vom avea o dezbatere aprinsă şi, de ce nu?, o temă de campanie electorală. Şi, după cum decurg lucrurile până acum, în câştig vor ieşi cei din coaliţia de guvernare.
Dacă programul se va concretiza, într-un fel sau altul, vom avea şpaga electorală legiferată şi monetizată de Guvern, care a avut iniţiativa, chiar dacă eforturile vor fi suportate de primării, după principiul „v-a dat primarul? noi l-am obligat să vă dea! nu v-a dat primarul? o să-l obligăm noi să vă dea!“. Iar dacă nu se va concretiza nimic, Boc&Co vor ieşi la înaintare cu textul „noi am vrut să-i ajutăm pe pensionari, dar opoziţia şi mogulii nu ne-au lăsat“. Cu alte cuvinte, dacă nu pot ei să înscrie puncte, măcar să-i depuncteze pe adversari, pentru că miza PDL este ca USL să nu treacă de 50%. De la 49% în jos, orice devine posibil, inclusiv rămânerea la guvernare. Ăsta e jocul politic, veţi spune poate, şi chiar aşa şi este. Numai că în felul acesta Guvernul se îndepărtează din ce în ce mai mult de soluţiile cu adevărat viabile prin care să determine creşterea nivelului de trai al românilor în general şi al pensionarilor în particular. Din păcate, a mai rămas prea puţin timp până la alegeri şi, vorba lui Marin Preda, timpul nu mai are răbdare...
