Fusese furtună. Din senin, dar întocmai şi la timp, conform atenţionărilor cu diverse coduri pe diverse televizi­uni, fusese într-adevăr potop. Cerul parcă se rupsese-n două făcând loc unui şuvoi de apă, întocmai ca în reportajele-reclamă la noua tehnologie rusească de adus ploaia. Poc-poc (era culmea să-l învinovăţim tot pe premier…!), fulgere şi tunete şi gata furtuna. Dar nu despre asta era vorba în reportajul pe care îl urmăream acum. Fetiţele şi băieţeii echipaţi cu microfon, cizme de cauciuc şi pelerine de ploaie tocmai îşi încheiaseră transmisiunile directe de sub milioanele de stropi de apă poluată cu te miri ce.
Acum ni se arătau, tot în direct, la breaking news, efectele „dezastrului”. Străzi inundate, canale refulând de zor apa pe care sistemul de canalizare (vedetă din patru în patru ani la alegeri şi apoi abandonat din lipsă de fonduri şi onoare) nu are cum s-o colecteze, covorul de frunze împestriţat cu bucăţi de gheaţă de mărimea boabelor de strugure. Şi în spe­cial crengi smulse din copaci. Pes­te tot. Cameramanul zăreşte o pere­che de tineri care tocmai ies dintr-un bloc. El se ţine de şotii încercând să atragă atenţia camerelor de filmat, ea se ţine de braţul lui. Amândoi ocolesc, sar, evită crăcile care fac aproape imposibilă deplasa­rea pe aleea blocului. Se uită la ma­şina personală care, printr-un miracol, arată impecabil, ca ieşită de la spălă­torie. Şi trec mai departe. Fără a da impresia că ar putea să se aplece să eli­bereze aleea blocată în urma furtunii.  
Probabil că primul gând - şi singurul - a fost acela să pună mâna pe celular şi să sune la 112 sau la 8989, să sune undeva. La poliţie, la pompieri (că tot nu le mai dă voie Igaş să se suie în copaci după pisici şi au, poate, lipsă de activitate), la primărie. Oriunde, să vină oricine să le ia crăcile rupte din faţa casei. Nu au schiţat nici cel mai mic gest de a elibera accesul pe aleea din faţa blocului. Sau, Doamne fereşte, să împingă gunoaiele care obturau gurile de canal. A fost mai simplu să ocolească prin băltoace până la gleznă („vezi, dragă, să nu-ţi agăţi ciorapii, abia i-ai luat”) decât să facă un gest de minimă normalitate. A, ba da, au declarat presei că aşa ceva n-au mai văzut de când erau mici. După care au trecut mai departe. Istoria s-a repetat şi cu următorii locatari care au dorit să rămână şi ei în arhiva video a oraşului. Cu toţii au dat vina pe canalizare, pe administraţie sau pe schimbarea climatologică mondială care, iată, ne păleşte şi pe noi. Nimănui nu i-a trecut prin cap să se aplece şi să ia o creangă de jos. Privind nepăsarea cu care locuitorii orăşelului de pe malul Dunării treceau pe lângă efectele furtunii, m-am gândit pentru un moment la aceeaşi situaţie filmată în Japonia. Sau în Patagonia. Cu siguranţă avem aceleaşi convingeri şi nu e cazul să insist.  
În ceea ce priveşte capacitatea, dacă se poate spune aşa, de a nu face nimic şi de a aştepta pe alţii, nu ştiu cine, astrele, vecinii, autorităţile, extratereştrii, cred că îi întrecem şi pe greci. Cu siguranţă că la Mamaia există soluţii pentru a scăpa de algele-urât-mirositoare-alungătoare-de–turişti. Trebuie puse nu ştiu ce plase speciale, construite nu ştiu ce diguri, aşa cum au bulgarii. Dar cine să le facă? Poate braconierii turci, că oricum sunt mai activi în apele româneşti decât reprezentanţii Mediului de la noi.
Zilele acestea, guvernele din zona euro şi-au bătut capul să salveze Grecia. Care în acest timp, am văzut, îşi savura din plin perioada de concedii şi de manifestaţii de stradă. Guvernatorul Isărescu a afirmat că situaţia Greciei nu poate fi „contagioasă” pentru România. Deci nu vom fi puşi în aceeaşi situaţie din punct de vedere financiar. Dar din punct de vedere al crengilor?