Cred că nu există autor contemporan pe care să-l fi recitit mai des decât pe Nicolae Manolescu. Încă înainte de 1981, anul în care l-am cunoscut la Cenaclul de Luni, eram fascinat de precizia şi supleţea scrisului său. În 1982 a apărut volumul „Teme 3”, în care criticul publi­ca şi povestiri, dar nu am îndrăznit să-i cer doritul autograf decât după vreo 28 de ani.
Toate prozele şi fragmentele de jurnal cu­prinse azi în „Poveşti pentru oameni mari”, Edi­tura Maşina de scris, şi care însumează res­pec­tabila cantitate de 330 de pagini, îmi erau cunoscute. Le-am recitit însă cu aceeaşi privire, de cititor plezirist, nu de „critic”, bucuros că nu trebuie să le mai culeg din volumele de „te­me”, mereu rătăcite pe rafturi diferite şi aflate într-o stare tehnică de nedescris. E uimitor cât de pu­ţin, totuşi, a scris Nicolae Manolescu în ge­nul pe care îl cunoaşte atât de bine şi pe care, când are chef, destul de rar adică, îl practică magistral.
Foarte interesantă şi benefică mi s-a părut această separaţie a „temelor” în proză-jurnal şi „teme literare”, volum aparte, publicat la Po­li­rom cam în acelaşi timp cu „Povestirile…”. Pu­se astfel, prozele profesorului capătă o altă pon­dere. Îmi pot imagina un cititor tânăr ne­ştiind prea bine cine e N.M. şi descoperindu-l în­tâi ca autor de ficţiune. Sunt sigur că un ase­menea cititor, găsind ulterior „Arca lui Noe”, „Is­toria critică…” şi câte altele a mai scris, nu-l va „tră­da” pe prozator în favoarea criticului.
Eu văd că lui Nicolae Manolescu proza îi şade bine, aşa cum cred că, de fapt, capodope­rele sale se află în „Teme”, intrând aici şi proza şi consideraţiile pe marginea literaturii. E ne­voie de un anumit curaj faţă de tine însuţi să dai preeminenţă acestora în raport cu „Isto­ria...”, cu „Arca...”, sau cu „Despre poe­zie”. După cum nu-i uşor să re­cu­noşti, fie şi în tine, că, faţă de în­săşi „Is­toria literaturii române...”, G. Căli­nes­cu e mai „bun” în „Cro­ni­cile Mi­zan­tropului”. Un exerciţiu de sinceritate te obligă însă la aceste concluzii.
Manolescu din „Teme” şi mai ales din proză-jurnal este el însuşi mai mult decât în „Istorie...” şi chiar decât în „Arca lui Noe”, cea mai debutonată carte de critică a unei perioade istorice în care cravata era obligatorie. Aşa cum Manolescu în tricou şi blugi e mai autentic decât amba­sa­dorul în costum negru, oricât de firesc l-ar pur­ta şi pe acela.
Relaxarea în proză vine din substituirea ima­ginară a lecturii prin taclaua cu un om inte­ligent. Are şi cititorul dreptul la desfătarea cu vorbe. Deşi i-a consacrat recent o prefaţă drastică lui Camil Petrescu şi nici în „Istorie” auto­rul lui Danton nu se simte prea bine, Nico­lae Manolescu este structural un „ionic”, chiar când apare pe plajă o sirenă la propriu, iar le­gătura sa cu Camil nu poate fi negată, precum nici cea cu Hortensia Papadat-Bengescu pe care, ca să fac o glumă, dacă ar fi fost contemporani, marele critic n-ar fi ratat-o.
Ce să mai vorbim, ai noştri critici, când scriu proză, dau dovadă de excelenţă. S-o luăm de la Ibrăileanu, sărind eventual peste Lovi­nescu, spre Călinescu şi să ajungem la frumoa­sele „Istorii insolite” ale lui Croh­măl­ni­ceanu, la proza scurtă a lui Alexandru George, la Flo­rin Manolescu, şi iată la poveştile lui Ni­co­lae Ma­no­lescu. Nu este oare „Daţi-mi un sfat” mo­no­logul unei femei deştepte, dar prinse în vâ­r­te­jul unei relaţii ciudate care o târăşte spre că­să­toria ne­aşteptată, nedorită, dar inevitabilă cu un vete­rinar, o bijuterie în proză? Dacă n-ar fi, ar în­sem­na că eu nu mă pricep la povestiri.