Într-o recentă lucrare, „L’homme contre le loup” (Ed. Fayard, Paris, 2011), istoricul Jean-Marc Moriceau analizează şi prezintă modul în care societăţile umane, de-a lungul timpului şi mai ales din Evul Mediu, au combătut, cu cele mai diverse mijloace, celebrul animal prădător, care astăzi a devenit o specie rară, protejată.
Aşa cum remarcă autorul, niciodată un animal nu a traumatizat oamenii timp de secole, începând încă din Antichitate, precum a făcut-o lupul; între realitatea sângeroasă şi fantasmele vehiculate în Franţa mai ales de povestirile lui Ch. Perrault, scrise începând din 1619, acesta a cutreierat pădurile, aşezările omeneşti şi mai ales spiritele. În Hexagon, din Evul Mediu şi până la eradicarea lui Canis lupus în anii 1930, evantaiul acţiunilor întreprinse pentru combaterea animalului a fost impresionant. Capcane de tot felul, în special gropi adânci care erau periculoase inclusiv pentru oamenii neavertizaţi de prezenţa lor ori neatenţi, au împânzit pădurile. Totodată, recompense generoase, în funcţie de loc şi perioadă, au fost oferite celor care obţineau rezultate consistente în distrugerea animalului. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, vânarea unui specimen adult era răsplătită cu valoarea a două oi mari. Dar poate că iniţiativa cea mai elaborată şi percutantă de eliminare a acestei specii a reprezentat-o crearea de „lupării” din ordinul Regelui Carol cel Mare. Astfel, lupul a fost singurul animal sălbatic pentru exterminarea căruia s-a cerut un corp specializat de agenţi publici, de vânători cu un scop bine determinat şi care avea să dureze timp de secole.
După războiul de 100 de ani, lupăriile regale au dobândit forma pe care şi-au păstrat-o până la sfârşitul Vechiului Regim când, sub domnia regelui Ludovic al XI-lea, mare vânător de lupi, şeful acestora devine mare ofiţer al Coroanei. Iar dacă acest corp de vânători specializaţi dispare în timpul Revoluţiei de la 1789, va fi restabilit de Napoleon I, în anul 1804; chiar şi după dispariţia lui Canis lupus în Franţa „lupăria” „şi-a schimbat părul, dar năravul ba”, în sensul că a continuat să funcţioneze, încredinţându-i-se distrugerea altor animale prejudiciabile pentru om. De altfel, ea şi-a recăpătat un anumit rol, modificat şi mult mai redus, chiar în anul 2005, acela de regulator al populaţiilor de lupi, după ce acestea au fost introduse în zona Franţei şi protejate conform dreptului modern.
Iar pentru o perspectivă cuantificabilă a fenomenului, să mai notăm că, dacă la sfârşitul veacului al 18-lea, în Hexagon trăiau 15.000-20.000 de lupi, astăzi mai sunt, ca specie protejată, numai circa 200!
Realizarea unei lucrări speciale consacrate lupului de pe teritoriile româneşti ar fi, poate, tot atât de fascinantă şi, în orice caz, deosebit de importantă pentru civilizaţia noastră. Tradiţia celebrului animal are la noi rădăcini adânci; de la prezenţa lui pe steagul de luptă al dacilor, în denumirea unor zone geografice sau nume de familie, şi până la locul şi rolul jucat în fauna sălbatică a ţării. Un demers în aşteptarea căruia ar trebui, cel puţin, să ne gândim la situaţia de astăzi a lui Canis lupus în pădurile româneşti şi să-i asigurăm condiţiile minime de supravieţuire.
