Adi Miracol şi Emil Minune

Sunt la modă codurile. De diferite culori, pe diferite perioade, în cele mai neaştep­ta­te domenii. Ne-am obişnuit, în ceea ce le priveşte, să le regăsim cu privire la temperaturi sau precipitaţii. De aceea stăm zgâiţi la televizor ori de câte ori apare culoarea galbenă care se transformă, de cele mai multe ori, în cea roşie, dându-ne peste cap concediile. Fiindcă există coduri şi în ceea ce priveşte turismul. De la alb (familia la mare, găletuşă, lopăţele, nisip, restaurant-cantină) la portocaliu, pentru cine îşi permite extravaganţa unei depla­sări în locuri exotice, aşa cum vezi numai în cărţile poştale. Altele decât celebrele „Dragii mei, eu sunt bine, ceea ce vă do­resc şi vouă”. De curând însă, alături de for­mele tradiţionale, sau pe’aproape, de turism cu care ne-am obişnuit, şi mă refer aici şi la turismul medical sau cel sexual, a mai apărut o formă inedită: turismul juridic! Autor – muzică, vers şi aranjament - celebrul Adi Minune, cunoscut în acest caz (să-i zicem dosar) şi sub numele de „Numitul Adrian Simionescu”.
Când am spus „turism juridic” nu m-am re­ferit la banalele strămutări de dosare în judeţe unde un văr, un tovarăş de la partid, o „pilă şi relaţie” să poată interveni mai uşor. Asta ţine de epoca romantică a tertipurilor avocăţeşti de la noi. Despre altceva este vorba. În urmă cu câteva zile, Comisia de Cercetare de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a clasat cauza legată de sesizarea făcută de inspectorii de la Agen­ţia Naţională de Integritate privind averea lui Adrian Simionescu. Agenţia a constatat în cazul manelistului, la vremea aceea con­silier local în cadrul Consiliului Local al comunei Ştefăneştii de Jos, că există dife­ren­ţe semnificative, cam de 100.000 de euro, între averea dobândită şi veniturile realizate în perioada exercitării mandatului de consilier. Uite că acum vine justiţia, drăguţa de ea, şi spune că totul e în regu­lă. Şi ce face „Minune” la aflarea unei a­se­­menea veşti? Nu numai că bagă placa de­ja consacrată cu „am avut încredere, ju­­decătorii ştie ei ce face, mulţumesc ce­lor care au avut încredere în mine”, dar sim­te nevoia să se şi uşureze pe ea de jus­tiţie, povestind cum, într-un fel de tu­rism juri­dic, se ducea la tribunal nu nea­părat să apară în dosarul ce-l privea direct şi per­so­nal, cât mai ales să-şi facă poze cu so­ţia, aşa cum dumnea­voastră, de exem­plu, v-aţi face în faţă la Tour Eiffel sau la caba­na Babele. Atitudinea mişto­că­rească a fos­tului consi­lier de Ştefăneşti arată cât de mult contează, în România de astăzi, de care parte a justiţiei te afli ca să-ţi poţi permite s-o iei peste picior în felul acesta.
Pentru aceste „merite” cu siguranţă că Adi Minune ar fi putut fi declarat - ca omul care a învins sistemul - personajul nu­mă­rul 1 al săptămânii care s-a încheiat, dar iată că întâmplarea de la ceremonia de sărbătorire a Zilei Naţionale a Franţei, un­de ambasadorul Henri Paul a leşinat, fiind prins, în ultimul moment, de premierul Boc, ne-a adus un alt „erou” pe termen scurt. Întâmplarea din grădina reşedinţei diplomatului francez la Bucureşti mi-a adus aminte de personajul interpretat de Geo Saizescu în filmul „Astă-seară dan­săm în familie”. Era vorba despre un tip micuţ, caraghios îmbrăcat şi parcă mereu dezorientat, cal de bătaie la toate bancurile protagoniştilor, dar care, în final, reu­şeşte să-i înfunde pe cei doi amorezi imorali. Aşa şi Boc. Ţin minte cum a râs o naţiune întreagă la ştirea, considerată de marketing politic şi atât, că premierul trage seara la fiare într-o sală publică de sport. Pun pariu că în momentul prăbuşirii celor peste 100 de kilograme ale amba­sa­dorului, cei mai mulţi ne-am gândit la ce va păţi micuţul Boc în urma impactului. Fiindcă aici şmecheria cu tocurile sau ridicatul pe vârfuri nu ţine. Aici e kil’ pe kil’! Şi premierul a reuşit să ne uimească nu numai prin spontaneitatea reflexului, ci şi prin vigoarea cu care şi-a susţinut intervenţia. A fost cu siguranţă momentul „Boc”, premierul full options. Mai rămâ­nea să-i crească mantie, mănuşi şi echi­pa­ment mulat (cei mai slabi de înger sunt rugaţi să nu facă exerciţiul de imaginaţie) şi să facă un tur de acoperiş cu amba­sa­dorul în braţe.
Joi după-amiază, la reşedinţa ambasado­ru­lui Franţei, premierul a arătat de ce anu­me e capabil atunci când e pus în situaţii neobişnuite şi neregizate. În locul preşe­dintelui Băsescu aş viziona caseta încă o dată. Şi încă o dată…