Ziarişti pe care piaţa nu putea să-i mai încapă

Există oameni care, deşi lucesc vederii noastre de pe plasme şi LCD-uri, de pe ecranele televizoarelor de tip vechi sau din frânturi de emisiuni ce circulă pe Internet, nu mai există. Pur şi simplu, nu mai sunt, nu mai au niciun cuvânt de spus. Cu toate acestea, ei se iluzionează că ar fi importanţi. La asta ajută şi faptul că, în ciuda realei lipse de impact, sunt plătiţi în continuare ca atunci când erau pe culmile gloriei. Sunt băgaţi în seamă de cei de la pu­tere pentru simplul fapt că sunt comozi. Li se strecoară informaţii „pe surse”, lăsându-li-se impresia că sunt singurii în stare să aprecieze la adevărata va­loare pseudoscurgerile de informaţii. Ţin minte cum, prin februarie, un astfel de difuzor portabil al „pe surselor” oficiale ne anunţa pe twitter că Băsescu e bun şi că până la ora 18.00 va avea loc schimbarea premierului cu un independent din zona bancară. Era atât de sigur, iar relaţiile sale cu Palatul Cotroceni erau atât de transparente, încât omul părea că ştie ce spune. Numai că a trecut şi luna februarie, a trecut martie şi, pe nesimţite, am ajuns în iulie fără ca premierul să mai fie dat jos şi, evident, fără ca profeţia respectivului să se adeverească. A roşit personajul, măcar? Şi-a cerut scuze? Nici vorbă, a continuat să se poarte ca şi cum ar fi deţinătorul unic al adevărului, al căii şi al vieţii înseşi.
E greu să accepţi, la 36 de ani, că frumoasa ta carieră este într-un mare impas. E greu să nu te amăgeşti, spu­nân­du-ţi că eşti mult mai important decât arată ratingul de doar 0,5% pe care îl face emisiunea ta la un post minor. E greu, mai ales când vii după ani întregi de năucitoare ratinguri de
1 sau 1,2%. E greu să accepţi că nu mai contezi, dacă ai contat vreodată cu adevărat. E greu la 36 de ani, cum e greu şi la 63 de ani. Dar dacă pui la un loc un om de 36 şi unul de 63 obţii 99 de ani de frustrare mocnită, de eşec negat, de apus amânat le nesfârşit. Dacă îi alături pe monştrii sacri Turces­cu şi Cristoiu, de exemplu, nu faci o echipă redutabilă de intervievatori ne­cru­ţători, ci reuşeşti doar să mai pui masca de oxigen pe faţa unor orgolii obo­site. Urmăriţi seară de seară de 35.000-40.000 de oameni, cei doi privesc în jur de parcă ar avea audienţa Super Bowl-ului. Pentru ei, vedete de televiziune aflate pe val, presa scrisă făcută altfel decât la comanda aceloraşi oameni care-i plătesc este nejustificată. Şi, poate, în sistemul lor de valori ei au dreptate. Poate nu contează că există 35.000 de oameni dispuşi să plă­­tească pentru a citi un anume zia­rist. E important ca acela care plăteşte să fie unul singur, mai generos decât preţul de copertă al unui săptămânal. Singura problemă e că atunci când a­cest unic dispare, urmaşul lui s-ar pu­tea să fie interesat de eficienţă, iară nu doar să aibă un posterior mai hidratat.