S-au scufundat cu BAC-ul

E jale! Şi la mare, fiindcă ne-au mai ră­mas doar câteva weekend-uri cu vreme de plajă din întreg sezonul, dar şi în învă­ţă­mântul românesc. Sau, cel puţin aşa am putea trage concluzia consultând, zi­le­le acestea, orice ziar, urmărind progra­mele oricărui post de televiziune sau de radio. Dacă ar mai fi existat cozile le lap­te, sunt sigur că acesta şi nu altul ar fi fost subiectul tocat mărunt printre saco-şele aranjate soldăţeşte pe caldarâm.
Depăşind starea emoţională din zilele ime­diat următoare examenului naţional, sondajele de opinie au început să scoată la iveală date mult mai apropiate de sta­rea de fapt din învăţământul românesc în general şi legate de sesiunea BAC 2011, în mod special. Ca urmare, majoritatea ce­­­lor chestionaţi au răspuns că elevii sunt cei vinovaţi că au luat note la probele scri­­se, care nici însumate nu ajung până la cin­ci! Nu neapărat profesorii sau mi­nis­­trul învăţământului, aşa cum, la „cald”, puteai vedea pe orice canal mass-media. Cei a­fla­ţi la catedre pot fi scoşi vinovaţi, în ceea ce priveşte acest examen, doar pentru faptul că au închis ochii la probele ora­le care, prin prisma rezultatelor obţinute, nu prevesteau în niciun fel dezastrul care avea să urmeze. Este greu de imaginat că peste o sută de mii de elevi sclipitori, pregătiţi şi motivaţi sufleteşte la primele probe, aveau sa clacheze inexplicabil, câte­va zile mai târziu, în faţa foilor de hâr­tie. E clar că erau „tufă de Veneţia” de la bun început şi că nu aveau ce căuta nu numai la probele scrise, ci şi la ecest examen în general.
Eu cred că examenul de bacalaureat din a­cest an e primul scăpat de concepţia ol­te­nesc-comunistă că trebuie „la toată lu­mea, la tot cartierul, după nevoi”. Nu scrie nicăieri că toţi elevii trebuie să aibă BAC-ul. Există şi meserii unde nu se cere diploma de bacalaureat. În alte ţări, la învăţă­mânt­ul cărora ne tot raportăm fără să în­ţe­legem nimic din sistemul lor, examenul de absolvire a liceului nu e pentru toa­tă lumea. Ci doar pentru cei care au ce fa­ce cu el mai departe. Să meargă la facul­tăţi, de exemplu. Bine, bine, dar şi la noi e la fel, veţi spune. Corect, numai că doar aşa se explică faptul că toate starletele a­gra­mate de la televizor se pot lăuda cu dreptul terminat atâta timp cât tot ce pot face e să-şi dea cu el în stângul de câte ori deschid gura. Dacă facultatea au fă­cut-o cu bani, că d-aia s-a inventat învăţă­mân­tul cu plată, iar mintea şi cultura o au undeva, la nivelul clasei a patra repetate cel puţin o dată pentru aprofundare, cum credeţi că au luat BAC-ul? Simplu, aşa cum s-a luat până anul trecut.
Interesant este, după părerea mea, nu neapărat rezultatul de la bacalaureatul din acest an, cåt e experimentul ca­me­re­lor de supraveghere. S-a spus că mi­nus­culii ochi cu leduri amplasaţi peste tot în să­lile de examen ar fi stresat elevii şi că de aceea nimeni nu a putut mişca în front, lăsând fiţuicile - de la banala hâr­tiu­ţă înfăşurată sul şi ascunsă în podul palmei transpirate de emoţie şi până la sofisticatele wireless - la intrare, alături de manuale şi telefoa­nele celulare. Nimic mai fals. În fond, ca­tastrofa istorică de la acest examen nu
s-a datorat miilor de elevi surprinşi de o­chiul electronic copiind şi scoşi, de guler, din sălile de clasă. Elevii au „picat” fiindcă au fost nepregătiţi, că au venit la şcoală timp de patru ani ca la Balul Bobocilor, fă­când parade de noul piercing, noua piep­tă­nă­tură, noua maşină, şi nu de cunoş­tin­ţele pe care se presupune că ar fi trebuit să le acumuleze. Ca să supravegheze în mod eficient activitatea din clase ar fi trebuit du­blat numărul celor care au monito­rizat video examenele. Nimeni nu s-a uitat „pro­fesional” însă pe monitoare. Sau, cel puţin, nu în timp util. Nici măcar după probele orale, când surprizele ar fi trebuit să fie cel puţin la fel ca la scris. Plus compli­ci­tatea profesorilor. Secretul „tradiţio­na­lei” fraudări la BAC este de genul activităţii din complexul comercial Europa. Toată lumea ştie că se fură, dar nimeni nu face nimic. Iar atunci când se hotărăşte cineva să ia vreo măsură, are grijă să anunţe din timp, pentru a fi sigur de eşecul demersului.
Generaţia 2011 a scufundat nu numai BAC-ul, ci şi ideea că se poate. Sau, mai precis, că trebuie neapărat să se poată, cu orice preţ, în orice condiţii. Bacalau­rea­tul nu este un „must have” cu orice preţ. Există viaţă şi după.