Sunt câteva clişee smulse din filmele şi cărţile poliţiste care, respectate, ar prinde bine şi în viaţa reală.
Unul dintre ele, despre care aş vrea să vorbesc azi, este acela în care nu trebuie cu niciun chip să întorci spatele unui om căruia ai vrut să-i iei gâtul până nu te asiguri că operaţiunea a reuşit sută la sută şi că respectivul este chiar o victimă, care nici nu mai respiră şi nici nu poate să se mai ridice pentru a te surprinde cu un glonţ, o lovitură de cuţit sau o pălitură după ceafă chiar în momentul în care tu deschizi şampania şi îţi zici „mamă, ce i-am tras-o”.
Recent, în jurul tarabelor de presă din Bucureşti şi de mai peste tot prin ţară am asistat la o astfel de scenă, multiplicată de câteva ori. Oameni care, până atunci, jucau cu ipocrizie rolul de observatori imparţiali, căşti albastre ale analizei media, s-au ridicat ca nişte vulturi răzbunători şi au început să lovească din răsputeri în corpul redacţional al unei reviste pe care o credeau deja moartă şi îngropată. Din înălţimea lor credeau că, luaţi separat după decesul prematur al publicaţiei, redactorii nu vor mai conta şi nici nu vor mai putea răspunde. Au lovit acolo unde, pe vremuri, veneau cu basca în mână.
Au lovit cu sete de răzbunare şi cu o ură pe care o mascaseră bine, îndelung. Şi-au descătuşat frustrările şi au dat, crezând că nu va mai fi cine să înfăptuiască vendetta tradiţională pe meleagurile presei româneşti. Au lovit, însă, destul de firav şi, fără să stea mult pe gânduri, s-au întors cu spatele pentru a-şi celebra victoria meschină. Pentru ei nu mai conta decât că „le-au zis-o” ălora pe care-i curtau nu cu multă vreme în urmă. Când se distrau mai cu foc, arătând patronilor ce ispravă au făcut, s-au trezit cu o bătaie condescendentă pe umăr. Acelaşi corp redacţional pe care ei îl credeau la pământ le stătea acum în faţa ochilor, mai proaspăt ca niciodată. Dacă vă aşteptaţi la măcel, la sânge împrăştiat pe pereţi şi la carnagii publice, îmi pare rău, dar n-a fost cazul. Şi, am aflat pe surse, nici n-o să fie.
N-a existat decât o firavă apăsare a degetului arătător pe obraz şi cam atât. Şi, parcă, am auzit o replică. Cică istoria, cea care rămâne peste generaţii, nu se scrie în timpul luptei, de scrierea ei urmând a se ocupa învingătorii. Pentru că loserii pur şi simplu nu-şi mai pot prezenta propria variantă din motive obiective, ei fiind de multă vreme oale şi ulcele la momentul reevaluării propriei lor activităţi.
