Realizator TV binecunoscut, Eugen Dumitru a scris un roman format din zece capitole concepu­te ca zece porunci destinate u­nei blonde care nu prea le res­pectă: Decalogul unei blonde, Editura Tracus Arte. Ele sună cam aşa: Să nu-ţi faci tatuaj cu numele ultimu­lui iubit, fiindcă s-ar putea să-l pierzi pe cel ce urmează. (Prima po­runcă) sau Dacă vrei să te plimbi în May­bach, aţâţă-i nurii doar cui trebuie (Porunca a şasea). Romanul oscilează între un ton se­rios, de roman aşezat şi cu pretenţii, şi cel de roman „de consum” pentru publicul larg.
Traseul existenţial al blondei avocate Eva Cernat cuprinde sex din belşug, întâmplări neobişnuite petrecute ei sau relatate de alţii (de pildă de ţiganul Nelu Kossovo – cu doi „s” - un amant ideal). Pe scurt, Eva, nume biblic explicit, muşcă din multe mere şi nu numai. Autorul nu dă mare atenţie stilului, doar din când în când îşi aduce aminte că romanul trebuie să aibă şi nişte floricele: „Se pare, însă, că povestea Horstansei fusese scrisă de un zeu păgîn” sau „în acele momente de comuniune astrală, a simţit născîndu-se în el o forţă uriaşă, un elan colosal de a învinge gravitaţia şi de a se înălţa în lumina acelui vis”. Sunt pasaje în care te întrebi dacă auto­rul nu se ia singur peste picior, deşi parcă
n-aş crede. Ele ar putea să lipsească şi Eugen Dumitru nu le creditează cu un rol major în naraţiunea sa, mai degrabă centrată pe acţiune.
Efortul romancierului se concentrează în alcătuirea unui portret cât mai complex şi mai credibil, dar şi mai fascinant al perso­najului său favorit - se vede de la o poştă - Eva Cernat. În bună parte, această încercare reu­şeşte, deşi există şi reversul, apariţia în faţa cititorului a unei Eva din filmele de serie B. Ca orice operă literară, romanul lui Eugen Dumitru are părţi bune şi rele, ca indecizia au­torului între registrul „major” şi cel al senzaţionalului, al roma­nului erotic.
După cinci volume de versuri, Aurelia Marin a trecut la proză (Bing bang şi porţia de stele, Ed. Junimea). Scrisul său face apel la lirism, la feminitatea lite­rară chiar când naratorul este un băr­bat, ca în nuvela Lilith. De asemeni, au­toa­­rea apelează cu largheţe la exotism şi pa­ranormal, încercând să seducă prin descrie­rea unor peisaje greu accesibile şi bizare, ca şi prin întâmplări ce ies din cadrul comun al existenţei reale. În nuvela men­ţio­nată, Lilith este o pictoriţă misterioasă care face o călă­to­rie în Maroc. Naratorul este partenerul ei, un bărbat mai vârstnic, sedus de farmecul inefabil al lui Lilith. Dar Lilith se vede urmărită de o femeie ciudată care poartă de mână o fetiţă, copie fidelă a ei însăşi la vârsta respectivă.
Grupul turiştilor europeni şi japonezi îşi urmează călătoria de un pitoresc conven­ţio­nal, descris ca în cărţile cu scop turistic, iar Lilith îşi vede tot mai clar sfårşitul în de­gra­darea femeii ce o urmăreşte dar pe care cei­lalţi nu o pot vedea. În final, pictoriţa moare, perfect previzibil, dar tot exotic, muşcată de o viperă a deşertului. Este un tip de proză soft, din categoria celor menite să relaxeze şi să înfioare plăcut cititorul care nu-şi doreşte să fie oripilat, ci fermecat. Naraţiunile sunt nai­ve, iar delicateţea cu care sunt scrise pe-alo­curi face totuşi multe concesii amatorismului. Imaginile sunt uneori prea căutate, încercând „efecte speciale”. Ceea ce lipseşte dialogului este credibilitatea, personajele au o vorbire artificială. Dincolo de asemenea scăderi, proza Aureliei Marin îşi poate avea publicul său.