Din 1605, când Johann Carolus a scos, la Strasbourg, „Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien” (Colecţia noutăţilor distinse şi memorabile) - acceptat drept primul ziar tipărit din Europa -, presa scrisă a avut nevoie de aproape 400 de ani pentru a ajunge la situaţia destul de grea în care se află astăzi. Ascensiunea fulgerătoare a Internetului, imobilitatea şi lipsa viziunii au împins multe ziare tipărite să ia serios în calcul schimbarea suportului. Cele care s-au încăpăţânat au dispărut, cele care s-au trezit târziu vor ajunge, probabil, să renunţe la variantele tipărite şi să se mute, încet-încet, în online.
Dezorientarea managerilor media a fost considerată de către unii drept semnal al sfârşitului iminent al presei scrise. Profeţi imberbi - cu înfăţişare de predicatori posedaţi care au nevoie de jumătate de oră de căutări pe Internet ca să afle cum e vremea afară, când ar rezolva totul în zece secunde deschizând fereastra - au decretat din înălţimea scaunelor lor piticeşti că presa clasică va fi înlocuită de jurnalismul cetăţenesc şi de bloguri. Asta se întâmpla acum câţiva ani, iar datele de trafic păreau să le dea dreptate. Între timp...
Între timp însă, giganţii s-au dezmeticit din pumni şi au început să se reorganizeze. Între timp, jurnalismul cetăţenesc a murit în singurătate, pentru că nimeni nu este atât de prost încât să muncească la nesfârşit pe gratis pentru gloria şi audienţa altora. Între timp, steaua blogurilor a început să apună. În România, de exemplu, sunt mii de bloguri mai mult sau mai puţin active. Proprietarii tuturor acestora visează să încaseze bani din publicitate, dar numai câţiva au această posibilitate. Unii chiar trăiesc din asta şi au venituri mai mult decât decente, dar au şi câteva probleme legate de viitorul mediu. Conţinutul pe care îl produc, individual, poate fi găsit, în forme diferite, pe alte sute de bloguri. Calitatea scriiturii nu este, de cele mai multe ori, senzaţională, iar informaţia este la a doua mână. Puţini sunt cei care aduc informaţie nedifuzată de mass-media şi sunt şi mai puţini cei cărora le reuşeşte ca această informaţie să fie recunoscută ca provenind de la ei. Multe dintre campaniile care se desfăşoară în prezent pe bloguri nu au în spate studii serioase, ci doar bugete mici care trebuie cheltuite pe online, pentru că „aşa se face”. Bloggerii de succes s-au retras din toate organizaţiile paralele de măsurare a traficului şi nu au aderat, încă, la SATI, singura organizaţie recunoscută de către industria publicităţii drept partener oficial de discuţii. Rate-card-ul şi media-planurile sunt stabilite pe bază de declaraţie pe proprie răspundere. Iar dacă lipsa conţinutului original (iar aici nu vorbim despre comentarii, ci despre informaţie) nu afectează imediat, este suficient ca un singur blogger de top să fi minţit în legătură cu traficul său şi să fie prins pentru a dărâma încrederea în întreaga breaslă. Ca o părere personală, cred că bloggerii ar trebui să se grăbească să-şi plătească leasingurile şi ratele, pentru că în curând vor afla şi alţii că 100 de euro pentru un advertorial citit de 100 de oameni este un cost prea mare.
