O carte care nu doar că a luat două premii importante ale revistelor „România literară” şi „Obser­vator cultural”, ci efectiv s-a impus ca una dintre cele mai bune din 2010, este „Amor intellectualis - Ro­manul unei educaţii”, Ion Vianu, Editura Polirom.
Autorul, prozator şi critic, dar me­dic de profesie, cu un aer jucat de diletant superior, care nici nu a intrat în Uniunea Scriitorilor decât acum un an, a be­neficiat de o ereditate şi o ambianţă a formării care ele singure pot hotărî un destin. Căci nu-i puţin lucru să te naşti ca fiu al lui Tudor Vianu, să îţi aprindă steaua din bradul de Crăciun Edgar Papu, să-l auzi cântând barito­nal pe sca­ra din dos pe Dan Barbilian, venit în vizită la ilustrul tată, să-l ai ca prietenul cel mai apro­piat pe Matei Călinescu şi aşa mai departe.
Acestor premise excepţionale li se adaugă o maximă inteligenţă şi o puternică şi fertilă sensibilitate ale lui Ion Vianu, mai evidente în vo­lu­mul său memorialistic decât în opera anterioară. Nu cred că el îşi modifică trăirile complexe ale tinereţii printr-o falsă memorie pentru că detaliile sunt prea precise. Ei bine, peste toate aceste fabuloase atuuri care îi vin „ser­vite”, cade cortina de fier, după întoarcerea pă­rinţilor în 1947 în ţară, deşi puteau rămâne dincolo de numita cortină, şi apoi un regim care înăbuşă aproape totul, cel puţin un deceniu şi jumătate, cel în care Ion Vianu avea să îşi tră­iască exact anii tinereţii, de la 15 la 30.
Desigur, rezistenţa lui Ion Vianu la presiunea lumii în care e obligat să trăiască şi să se formeze este datorată tot mediului familial şi de legături amicale, în primul rând prezenţei tatălui, evocat discret prin iniţiala T. Reinte­gra­rea lui Tudor Vianu (1955), indiferent de cât i-o fi „dezamăgit” pe unii care nu s-au putut pune în locul lui, pentru că nici n-aveau cum, e un gest firesc: avea să aleagă între laurii discutabili ai noii o­rânduiri, în care e clar că urma să-şi încheie existenţa, şi marginali­za­rea definitivă sau chiar ceva mai rău. Opţiunea lui a fost salvatoare pentru copii şi le-a dat posibilitatea să îşi continue destul de feriţi stu­diile şi apoi cariera, până în 1977, anul emigrării în cazul lui Ion Vianu.
Multe planuri de interes se suprapun în acest „roman” al lui Ion Vianu. În primul rând cel efectiv memorialistic. Autorul e un por­tre­tist de forţă, are o memorie păstrătoare şi harul evocării întâmplărilor semnificative, chiar aparent banale. Apoi e de notat refacerea contextului istoric în care s-au petrecut în lumea intelectuală mari şi mici schimbări şi cedări. Nu în ultimul rând vine proza efectivă, stilul şi epicul care justifică subtitlul de „roman” al măr­turiei lui Ion Vianu. Peste toate apare o ţe­sătură de interpretare a faptelor, dusă chiar în zona meditaţiei filosofice, a aforismului, me­morabilă fiind, de pildă, o viziune asupra mor­ţii justificată şi de un interval cu dispariţii dese în jurul pe-atunci tânărului autor. Toate acestea, expuse mai sus separat în scopul eviden­ţierii lor, sunt în realitate topite într-un corp comun care este însuşi textul volumului, ele îşi sunt parte una alteia, cu moleculele amestecate într-o sudură definitivă.
Tonul firesc, de conversaţie uşoară, face co­municarea cititorului cu textul naturală şi plă­cută. Ion Vianu pare că îşi aminteşte şi redă sim­plu, fără niciun efort şi fără emfază, lucruri asupra cărora nici nu s-a mai gândit pentru că le poartă în minte tot timpul. Calităţile lui in­telectuale şi literare apar ca neostentative şi cu atât mai cuceritoare.
Astfel, „Amor intellectualis” poate fi şi pentru alţii o carte formativă sau o simplă delec­tare rafinată pe care e păcat să o ocoleşti.