Biberoane „nesimţite”

Războiul guvernanţilor cu românii se poar­tă sub flamura „nesimţirii”. Preşedintele şi legiunea sa de politicieni docili ne spun că trebuie să taie pensiile nesimţite, salariile nesimţite, alocaţiile nesimţite, compensa­rea nesimţită a medicamentelor, spitalele nesimţite, şcolile nesimţite, ajutoarele so­ciale nesimţite. De curând, sub zodia ne­simţirii au intrat nou-născuţii. S-a decis să li se taie şi lor din porţia de lapte-praf gratuit. Dacă în anul 2010 s-au alocat 15 mi­lioane de lei pentru achiziţionarea laptelui praf acordat gratuit copiilor mai mici de un an şi care nu puteau fi alăptaţi natural, acum bugetul respectiv a fost tă­iat. Au ră­mas doar 3 milioane de lei. Doar 11.000 de copii, ale căror mame sunt foarte grav bolnave, se vor mai hrăni cu ajutorul guvernului. Criteriul sărăciei familiei a fost desfi­inţat. Au fost astfel eliminate din tabloul progra­melor sociale şi bi­beroa­nele copiilor săraci. Ele vor fi umplute de acum cu lapte de va­că, produs despre ca­re medicii pediatri aver­tizează că nu asi­gu­ră o dezvoltare corespunzătoare şi chiar pre­zintă riscuri pentru sănătatea micilor ce­tă­ţeni români. Pentru a economisi mai pu­ţin de 3 milioane de euro, guvernul riscă să­nă­tatea a peste 30.000 de nou-născuţi. Şi se mai miră guvernanţii că sunt înconjuraţi cu atâta „respect” de popor!
Toate aceste decizii sunt luate în numele reducerii deficitului bugetar. Şi se afirmă că altă cale nu este, că investiţiile străine vor fi atrase doar în aceste condiţii, se vor crea locuri de muncă şi fericirea se va po­gorî pe plaiul mioritic. Recent i-am văzut pe toţi guvernanţii jubilând la constatarea unei creşteri economice de 0,5%. Acum au cam tăcut, scăderea producţiei industriale şi a exporturilor în ultima lună i-a cam amuţit. Şi nici investitorii nu vin, preferă să meargă în Ungaria, unde guvernul nu s-a sfiit să pună impozite suplimentare în sarcina unor afa­ceri. Probabil că investitorilor mult aşteptaţi de guvernanţii noştri le-a dat mult de gândit contracţia severă a consumului intern în ul­timii doi ani. Când consumul alimentar al unei ţări scade cu 5-10% (ştiut fiind că acest tip de consum scade doar când si­tuaţia este de-a dreptul întunecată), investitorii ade­văraţi se ţin departe de teritoriul calamitat.
Fără a avea datorii garantate public prea mari înainte de valul crizei, România a înre­gistrat totuşi, în ultimii doi ani, prăbuşirea consumului gospodăriilor, de la 89,34 mi­li­arde euro în 2008 la 70,72 miliarde euro în 2010. O scădere a cheltuielilor de consum cu 21% este cu totul excepţională în Uniu­nea Europeană. Guvernanţilor noştri le pla­ce să creadă că mai au şanse electorale în 2012, după exemplul leton. Dar în Letonia, partidul de guvernământ a avut grijă ca scăderea consumului populaţiei să fie doar de 8%, nu de 21%.  Guvernul de la Bucu­reşti nu mai are de mult nici frâne morale şi nici raţiune dacă a ajuns să pună în pericol sănătatea nou-născuţilor (din ce în ce mai puţini de la un an la altul) pentru o „eco­nomie” mai mică de 3 milioane de euro. Banii aceştia ajung pentru mai puţin de 1 km de autostradă, pentru mai puţin de un bazin de înot, pentru mai puţin de o bază sportivă construită într-un sat fără echipă de fotbal.
Un program de austeritate este acceptat şi sprijinit de populaţie dacă sunt îndeplinite 7 condiţii. Aşa afirmă Goran Persson, fost ministru de finanţe şi fost prim-ministru în Suedia în perioada în care s-a desfăşurat cel mai amplu şi reuşit program anticriză, la jumătatea deceniului trecut. Acum Sue­dia are creştere anuală de 6%. Domnul Pers­son spune că guvernul trebuie să obţi­nă anterior, prin votul electoratului, un man­dat clar pentru programul de austeritate. Apoi, nimeni nu trebuie să fie „ocolit”, toată lumea trebuie să contribuie, cei slabi mai puţin, cei puternici mai mult. Măsurile de austeritate trebuie să fie doar o parte a unei viziuni de ansamblu, să se evite gesturile precipitate şi izolate, să se procedeze într-o transparenţă absolută, să nu se mi­ni­mizeze situaţia, să nu se expună calcule fanteziste, să nu se emită predicţii excesiv de optimis­te, să nu se ascundă nimic cetă­ţenilor. Dar, mai ales, să nu se acţioneze numai prin reducerea sprijinului pentru cei slabi, ci şi prin creşteri de taxe şi impozite pentru cei puternici. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat la noi. Guvernul seacă laptele din biberoanele „nesimţite”, dar nu schimbă cu o iotă cota unică pentru prie­tenii săi mi­lionari.
A mai rămas un an până la alegeri. Poate mai puţin.