La cel din urmă descălecat al său, de acum câţiva ani,  antrenorul naţionalei de fotbal acumulase în jurul lui o cantitate impresionantă de ură. Era o antipatie gene­rală, aproape că nu mai putea scoate capul în lume fără să se audă fluierături, tropotit din picioare şi celebra „Piţi, Piţi, lasă-neeee!”, devenită, după „nu vrem bani, nu vrem valută….”, cea mai cunoscută sintagmă a peri­oa­dei postrevoluţionare. De ce revin la acest subiect? Fiindcă, vorba unei prietene pe care nu o ştiam micro­bis­tă, dar iată că, precum filmul, şi Piţi bate viaţa, pri­mul gând, atunci când am aflat de numirea la na­ţională - e adevărat, din bucăţi, după tentativele eşuate cu Bölöni şi (Doamne Fereşte!) Hagi -, a fost acela al ha­ioa­sei şi obsedantei strigături. Îmi mai aduc aminte că, în perioada de dinaintea demiterii de la echipa na­ţio­nală, lui Victor Piţurcă i s-au găsit toate defectele posibile. Patima jocurilor de noroc, trişatul la cărţi, că­mă­tă­ria, parcă şi o amantă. Şi totul a culminat cu nu­mărul de înmatriculare al bolidului negru, de lux, de la care până la „piei Satană” nu a mai fost decât un pas. Făcut parcă de toată lumea, federaţie, ligă, microbişti, la unison.
Aş vrea să fiu bine înţeles. Personal, cred că varianta aleasă de „Naşu’” Sandu este de departe cea mai bună, acesta şi nu altul fiind singurul antrenor capabil să pună şaua pe o generaţie de mânji pursânge scăpaţi de sub control. Ba, mai mult, să capaciteze cu jăratic şi mârţoagele care mai pot trage la căruţă încă un an-doi. Ceea ce am vrut să scot în evidenţă este tehnica de „la vremuri noi, tot noi”, aplicată cu succes, în moment de cumpănă politică (iată că acum şi sportivă) după ’89 încoace.
Nu degeaba ne-a rămas celebra întrebare „serveşti cauza?” pusă de Ceauşescu, din păcate pentru el, mult prea târziu. În jurul acestor două cuvinte şi al unui semn de punctuaţie au început să se coaguleze forţele poli­tice şi economice, în egală măsură. Fiindcă, aşa cum spune românul, se apropie funia de par. Vin alegerile de toate felurile pentru dregătoriile de toate soiurile.
Din păcate pentru toată lumea, exponentul cel mai de seamă al ideilor de mai sus în ultimii ani este domnul Boc. Aflat, vorba filmului, la guvernul cinci, cinci şi ceva, domnia sa a fost considerat de către şeful statului ca fiind singura persoană capabilă să ne scoată din dezastrul economic în care ne aflăm. Şi în care tot el ne-a băgat. De ce a preferat „Cotroceniul” cea mai nepopulară variantă, asemănătoare în ceea ce priveşte cota de antipatie şi chiar de ură - vezi părerea pensionarilor, a mamelor, a şomerilor, a bugetarilor, a patronilor de în­treprinderi altele decât cele portocalii, a dascălilor, a poliţiştilor - cu cazul la care m-am referit la început, ba chiar mai mult decât atât. Pentru că e frumos, deştept, înalt? Nici vorbă. Pentru că „serveşte cauza”. Şi ultimul, dar nu cel din urmă cu siguranţă, exemplu este cel al însuşirii năstruşnicei idei a reîmpărţirii teritoriale a ţării în opt megajudeţe. Opt şi ceva… Dovezile că nimeni alt­cineva nu şi-ar fi asumat o asemenea răspundere sunt nu numai reacţia negativă a (eternilor) parteneri de guvernare, ci şi împotrivirile făţişe de la fruntaşii partidului pe care, până una-alta, îl păstoreşte.
Nu trebuie, desigur, să ne amăgim. Cazul lui Boc nu va fi singular, toate partidele vor apela, înainte de alegeri, la oameni care „servesc”. Care şi-au dovedit loialitatea în momente de cumpănă, în alegeri şi care sunt capabili, precum Piţi la naţională, să dea o mână, un picior, un cont de ajutor. Huliţi, înjuraţi, marginalizaţi, îi vom re­ve­dea cu siguranţă în următoarele luni. De ce? Fiindcă fiecare partid îşi are Boc-ul său. Şi poate c-o merită!