Workfare la mâna a doua

„Să terminăm cu nemunca!”, „să nu mai în­curajăm nemunca!”, „prea multă asistenţă so­cială favorizează nemunca”, „nu ne per­mi­tem statul social” - sunt expresiile utili­za­te până la greaţă de guvernanţii unei ţări cu o stafie de protecţie socială. Din pă­cate, şi liderii stângii româneşti preferă să afirme că cea mai bună protecţie socială este munca. Şi, este adevărat, din ce în ce mai mulţi pa­troni plătesc munca salaria­ţi­lor la nivel de protecţie socială. Salariul minim net abia da­că depăşeşte pragul sărăciei relative. Ti­mizi în faţa marilor companii transnaţio­nale şi a intereselor lor glo­bale, politicienii noştri şi ai lumii au uitat de „statul bună­stă­rii” şi l-au înlocuit cu „bu­năstarea prin mun­că”. Workfare. Sala­riile sunt însă din ce în ce mai departe de promisiunea bunăstării.
Sufletele pioase credincioase pieţei libere şi mâinii ei nevăzute s-au radicalizat. Nu mai vor să audă de combaterea sărăciei, de pro­­tecţie socială, de dreptul muncii. Ei cred că, până la urmă, bunăstarea ajunge şi în subsolurile societăţii. În urmă cu trei sau patru decenii, ideea era aceea de a în­locui sistemul de protecţie socială dezvol­tat după război - bănuit că ar încuraja pa­sivitatea be­neficiarilor şi i-ar lipsi pe aceş­tia de orice sti­mulent pentru muncă - cu unul de „activare”, care să acorde beneficii sociale rezi­duale şi doar în caz de mare nevoie. Siste­mul bunăstării prin muncă, nu prin măsuri de protecţie socială, părea a fi etic şi eficient. Ei, realitatea nu a respectat în­tocmai dog­ma, bunăstarea s-a încăpă­ţâ­nat să ră­mână doar în straturile superioare ale societăţii şi salariaţii sunt mai săraci decât în trecut.
Ideea de bază a „workfare” nu este nici mă­car nouă. Prin 1834, în Anglia a fost anulată o lege a ajutorului social, instituită în vre­mea Reginei Elisabeta I, şi a fost în­locuită cu una care oferea un venit de mi­zerie englezului fără loc de muncă, în schim­­bul prestării unei activităţi umilitoare. La distanţă de câteva generaţii, prin 1980, a început asediul împotriva siste­mului postbelic de protecţie socială sub pretextul că sistemul încurajează pasivitatea „asista­ţi­lor” pe cheltuiala oamenilor care muncesc. Apoi, pe măsură ce crizele economice lo­cale au început să se succeadă cu repezi­ciu­ne, motivul demante­lă­rii sistemului de protecţie socială l-a constituit costul acestuia. Promisiunea noului sistem de „bună­stare prin muncă” era aceea de a determina - mai cu binişorul, mai cu forţa! - cât mai multe persoane pro­tejate să accepte şi munci prost plătite. Variante ale noii filozofii de politică socială s-au aplicat din SUA şi Canada până în Germania şi ţările scandinave. Evident, statele central şi est-euro­pe­ne, inclusiv România, nu puteau rata „mo­dernizarea” in­spirată din politica secolului XIX. Be­ne­ficiarii adulţi de ajutor social au obligaţia de a presta muncă în folosul co­munităţii şi la noi, în schimbul unei sume lu­nare cu mult mai mici decât pragul de să­răcie alimentară.
Workfare are rădăcinile în credinţa unora că săracul este vinovat şi unicul responsa­bil de starea în care se află. Partea proastă a acestei poveşti este că guvernanţii noştri descoperă „workfare” şi apa caldă abia când în restul lumii sunt puse la mare în­doială virtuţile şi foloasele acestei politici. După ce sistemul „activării” şi al „încura­jă­rii muncii” a împlinit câteva decenii de aplicare pe continentul nord-american, stu­diile arată clar că rata sărăciei a crescut de la 5 la 17% şi că, de fapt şi pe termen mai lung, economia nu generează lo­curi de mun­că reale pe care să le ocupe şi „asis­taţii”. Să­ră­cia salarială era o raritate înainte de epidemia de „workfare” şi este ceva obişnuit a­cum, mai ales în rândurile angajaţilor ti­neri. Experţii sugerează că singurul rezultat in­contestabil al condiţionării bene­ficiilor so­cia­le de acceptarea unei munci oricât de precare sau de îndeplini­rea unei activităţi pentru care altfel ar fi trebuit angajat un sa­lariat este „moderarea salarială”. Expresia ascunde o realitate dură: salariile reale ale majorităţii salaria­ţilor sunt mai mici acum decât atunci când patronii cău­tau angajaţi buni, care cereau un salariu adevărat sub protecţia oferită de sistemul social. Work­fa­re s-a dovedit a fi o bună afacere doar pentru capital. Stan­dardul de viaţă al salaria­ţi­lor s-a mai păstrat, o vreme, pe seama cre­ditelor ieftine. Până acum, când salariaţii plă­tesc no­ta crizei. Şi vor mai plăti, căci singura perioadă în care numărul crizelor fi­nan­ciare s-a redus la o zecime a fost tocmai perioada de înflorire a statului bu­năstării.
Workfare şi-a dovedit şi limitele, şi profitorii. Dar nu contează, guvernul nostru ne vinde, la spartul târgului, o marfă la mâna a doua: ia workfare, neamule! Neamul preferă să o ia spre graniţa de vest.