De când există mijloace de comunicare în masă există şi marginali care trăiesc pe spinarea acestora. Nu contează ce nume au avut de-a lungul timpului, cum s-au prezentat sau ce şi-au scris pe cărţile de vizită, important fiind că au găsit mereu o sursă serioasă de venit în presa pe care, după caz, o dispreţuiesc, o detestă, o ignoră, o dezaprobă, dar mereu o parazitează.
Sunt mulţi oameni cărora textele nu le-ar fi trecut în veci de examenul exigenţei într-o redacţie serioasă, alţii cărora rupturile logice le-ar fi făcut producţiile nepublicabile sau unii care s-ar fi împotmolit în primele reguli gramaticale puse la intrarea într-un ziar. Asta nu-i împiedică să fie acerbi critici ai mass-mediei. Să aibă păreri şi să le publice (căci azi oricine poate publica). Ei continuă însă să trăiască pe spinarea presei, de unde îşi culeg informaţiile. E greu pentru insectele mici să aibă acces de unele singure la cantitatea de informaţii pe care o digeră mamiferele mari de presă, aşa că stau pe lângă, poate-poate pică ceva insuficient digerat dintre dinţii entităţii parazitate. Blogerii şi aşa-zişii publisheri individuali, jurnaliştii „cetăţeneşti”, cum le plăcea multora să le spună, nu fac altceva decât meta-presă. Dacă nu ar avea acces la informaţiile oferite de platforme mai mari ar muri de foame, pentru că informaţia are prostul obicei de a nu veni din uşă în uşă pentru a-şi oferi serviciile. Analiştii de media câştigă şi ei o pâine bună îmbârligând şi amestecând informaţii din care ajungi să nu mai înţelegi nimic altceva decât că autorul are o dorinţă nestăvilită de a părea inteligent. Cititorii de prompter şi saltimbancii plâng cu lacrimi pictate grosier pe feţele pudrate abundent după vremurile inexistente când erau jurnalişti. Politicienii, ei înşişi, au opinii pe care le cred pertinente despre situaţia mass-mediei, despre aservire şi despre interesele pe care le servesc jurnaliştii.
În vremea asta, jurnaliştii, atât cei care au avut, cât mai ales cei care n-au avut stăpân, unii ajunşi câini comunitari de pază ai democraţiei, îşi văd de treabă. Se mai scarpină, mai apelează la un specialist, mai dau jos câteva căpuşe beneficiind de soluţii anti-paraziţi. Oricât de jigăriţi, totuşi jurnaliştii încă mai pot să-şi îndeplinească îndatoririle, ei fiind cei care ştiu că la intruşi trebuie să latri şi, dacă nu se opresc, să-i muşti. Ceilalţi sunt încă la faza în care pun botul la ciolane aruncate cu zgârcenie după ce au dat de două-trei ori din coadă.
