S.O.S. efectul de seră!

Potrivit datelor Agenţiei Internaţionale pentru Energie (AIE) publicate recent, emisiile de gaze cu efect de seră (GES) au atins în 2010 un nivel-record. Şi aceasta în ciuda faptului că, în condi­ţiile crizei internaţionale, caracterizată şi printr-o anumită diminuare a consumului, se spera im­pli­cit la o diminuare a emisiilor şi, în acelaşi timp, se aşteptau să apară efectele pozitive ale măsurilor adoptate în urma intrării în vigoare, la 16 februarie 2005, a celebrului protocol de la Kyoto. Însă, mai mult decât atât, respectivele emi­sii nu au crescut niciodată într-un ritm atât de rapid, de 3% în medie pe an, aşa cum s-a în­tâmplat în ultimii 10 ani, de trei ori mai mult decât în deceniul precedent.
Această situaţie face să ne aşteptăm la reali­za­rea celor mai sumbre scenarii, prefigurate în ra­poartele Grupului interguvernamental pentru evoluţia climei (IPCC). Astfel, fără stoparea şi in­versarea tendinţei actuale, deosebit de periculoasă, planeta va suferi o încălzire medie de 4°C, chiar mai accentuată în unele zone. Pentru a evita o atare evoluţie ar trebui ca nivelul emisii­lor de GES să înceapă să scadă din 2015 şi să coboare rapid după 2020, ori evaluările responsabile, precum studiul AIE, mai sus citat, ne ara­tă că ne îndepărtăm de asemenea obiective, ne­fiind vorba nici măcar de stabilizarea lor.
De altfel, se apreciază că suma angajamentelor asumate până în prezent (şi nu neapărat îndeplinite!) nu echivalează decât cu 60% din eforturile pe care oamenii de ştiinţă le estimează ca fiind necesare pentru a menţine încălzirea climei sub limita de 2°C. Iar perspectivele imediate în pri­vinţa efortului internaţional aferent nu par a se contura drept optimiste. Astfel, chiar dacă în co­municatul final al Reuniunii G-8 de la Deauville (26-27 mai a.c.) se afirmă că „lupta împotriva schimbărilor climatice este o prioritate mondială”, în cadrul său neoficial reprezentanţii SUA, Ru­siei, Japoniei şi Canadei au repetat refuzul de a se angaja într-o eventuală a doua perioadă de aplicare a măsurilor stabilite prin Protocolul de la Kyoto, după 2012.
Tot aşa, ţările cu economii emergente, în frunte cu China şi India, în cazul cărora, deşi emisiile pe cap de locuitor rămân încă modice în raport cu nivelul celor din statele industrializate, creş­te­rile generale sunt cele mai consistente, nu do­resc să se înroleze în frontul luptei împotriva în­că­l­zirii globale, solicitând, mai întâi, exemplul na­ţiunilor responsabile istoric pentru actuala si­tuaţie. Dar acestea se confruntă, la rândul lor, cu noi probleme energetice, precum punerea sub semnul întrebării a nuclearului, în urma epi­so­dului din Japonia, precum se întâmplă în Ger­ma­nia, ceea ce înseamnă, cel puţin pe termen scurt, un apel sporit la surse de combustibili fo­sili. Asemenea realităţi, aşa cum arată şi ne­go­cierile în curs, aferente reuniunii pregătitoare de la Bonn, prevestesc faptul că nici viitoarea Con­ferinţă a Părţilor la Convenţia-cadru privind schim­bările climatice de la Durban (Africa de Sud) din toamna acestui an nu va aduce progrese notabile. Dimpotrivă, totul arată că impasul se adânceşte, într-o perioadă de criză gravă, precum cea de faţă, abordările se complică şi soluţiile globale devin tot mai dificile. În orice caz, pare a fi nevoie, cel puţin pentru gestiona­rea staţionară a problematicii ecoclimatice, de un exemplu pozitiv, fie el şi minim, din partea unuia dintre actorii mondiali ai momentului. Şi, din această perspectivă, toată lumea îşi îndreap­tă încrezătoare ochii spre Uniunea Europeană.
Primul gest încurajator se aşteaptă din partea Con­siliului miniştrilor mediului de săptămâna vii­toare, şi ar putea consta în ridicarea de la 20 la 30% a obiectivului reducerii emisiilor de GES până în 2020, în cele 27 de ţări membre ale UE.