Vorbeam zilele trecute cu un prieten psiholog despre schimbările care se suc­ced cu viteza gândului pe scena po­litică. Mai precis, despre această e­fervescenţă neobişnuită pentru o pe­rioadă în care de obicei politicienii se spărgeau în figuri ca publicul să afle, de prin gazete sau de la madam Ta­toiu, care şi unde se duce în vacanţă, ce Dominicană, Cancun sau Phuket şi-au tras în vara asta. Acum, pe cine în­trebi, nu numai că nu şi-a făcut ba­ga­jul (deocamdată în vederea repausului estival), dar îţi ţine adevărate prelegeri despre variantele posibile pentru ale­gerea primarilor, reîmpărţirea deconcentratelor, eficienţa declarării averilor şi superioritatea parlamentului bica­meral. Având în vedere că este vorba în special despre bărbaţi, amicul meu a propus un nou concept-explicaţie la fe­nomenul, deja de masă, constatat. Acela de andropauză politică, mai precis de sindromul care îl precede. În ceea ce priveşte fenomenul în sine, căr­ţile de specialitate îl caracterizează ca fiind o stare în care, în afară de a­propierea timpului în care se în­tâmplă ceea ce ţăranii numesc şi astăzi „l-a iertat Dumnezeu”, bărbatul devine i­ras­cibil, este în permanenţă agitat, n-are stare, cum se spune. Transpus în plan politic, recunoaşteţi personajul? Cine a răspuns „Boc” vine şi la toamnă la reexaminare.
Aşadar, schimbarea Constituţiei. Schim­­barea legii electorale. Schim­ba­rea statutului magistraţilor. Schimba­rea regimului averilor (sună ca „a ar­me­lor” şi nu întâmplător…). Schim­ba­rea împărţirii administrativ-teritoriale a ţării. Aici motivaţia a devenit de-a dreptul hilară după răspunsul forurilor europene care i-au transmis lui Boc, pe cale oficială, de a auzit o ţară în­trea­gă, că nu condiţionează nimeni a­lo­carea de fonduri europene de o e­ventuală reorganizare a... organizării. Schimbări, schimbări, schimbări. Am putea spune, parafrazând, că a schimba, ca şi a greşi, „humanum est”. Dar…      
Tot ceea ce face preşedintele Băsescu acum se face, de regulă, ca şi în căs­nicie, la început de mandat. Atunci când ai încă în spate euforia populară care te-a ales, când beneficiezi de su­portul electoral de început de drum. Şi mai beneficiezi şi de o majoritate oarecum confortabilă în Parlament sau, după caz, de parlamentari mai atenţi la viitorul lor politic şi mai puţin băţosi când vine vorba de a se exprima îm­po­triva vântului… La final de mandat, pe ultimii săi metri în actuala conjunctură, se merge la ralanti, pe bateria de rezervă. În cazul actualului preşedinte, ori pare că fotoliul de la Cotroceni are piuneze în loc de arcuri, ori este vorba despre sindromul descris de prietenul meu, psihologul.
Trebuie să recunoaştem însă că multe din iniţiativele preşedintelui, asumate întocmai şi la timp de guvernul Boc, sunt nu numai populare şi populiste, dar ar putea fi şi bune. Nu aceasta este problema. Este însă faptul că ho­tă­râri importante pentru întreaga ţară, aşa cum este reorganizarea ad­mi­nis­trativ-te­ritorială, ar putea fi luate doar prin iniţiativa unui partid aflat în evidentă scădere a cotei de încredere în rândul electoratului. Cum se face că pentru doamna Udrea, pardon, pentru modificarea organizării Bucureştiului s-au găsit bani şi timp pentru organiza­rea unui referendum şi pentru toată ţara nu? Dacă PDL nu s-a gândit la a­­ceastă schimbare ca la o mană ce­rească pentru făuritorii de buletine şi alte acte din curtea evidenţei popu­la­ţiei sau pentru ciocănarii de plăcuţe de înmatriculare şi indicatoare rutiere, atunci, în ab­sen­ţa oricărei prevederi în acest sens din partea trezoreriei UE, înseamnă că ne găsim exact ca în bancul cu bătrâna care e ajutată să treacă strada deşi nu vrea. Sau că pe cineva îl mănâncă pal-mele rău. Da’ rău de tot! 
Revenind la ideea că unele iniţiative ar putea fi bune dacă ar fi şi pregătite, explicate din timp, trebuie să le adu­cem aminte actualilor guvernanţi că şi Ceauşescu a murit cu iniţiativele bune de gât şi că, dacă ar fi recurs la mai multă deschidere către popor, am fi votat şi azi membrii supleanţi în Marea Adunare Naţională!