Presa românească, de când nu mai are tiraje pe care să le folosească pentru a se lăuda, se îmbăţoşează în faţa cititorilor cu orientarea doctrinară: „Noi suntem adevărata presă de dreapta, urmaşa presei de dreapta din perioada interbelică!”, „Ba nu, noi suntem cei mai adevăraţi urmaşi ai urmaşilor dreptei româneşti!”, „Şi ce dacă voi sunteţi de dreapta? Noi suntem capitaliştii de stânga, moştenitorii libertarienilor maoişti care au făcut România Mare!”. În fine, dincolo de desele confuzii între termeni, taberele din ce în ce mai mici şi răsfirate din presa românească încearcă să-şi justifice incompetenţa prin afilierea la unele curente de gândire politică atât de obscure, încât nici iniţiatorii lor nu şi le mai asumă decât în glumă.
Când auzi „Suntem prea cinstiţi, prea duri, prea intransigenţi, prea pricepuţi la investigaţii, prea de dreapta/stânga (după caz)”, trebuie să înţelegi că, de fapt, în spatele acestor cuvinte se ascunde un tiraj din ce în ce mai mic, sursă a unor venituri mici, obţinute cu cheltuieli majore. Dacă ţi se spune cu obstinaţie că agresiunea prin omisiune vine din negura istoriei şi că este justificată, trebuie să înţelegi, de fapt, că lipsa rezultatelor trebuie justificată cumva. Când, în fine, vezi aceeaşi informaţie tratată în două moduri diametral opuse, poţi înţelege că o parte a găsit o sursă de venit, în timp ce cealaltă nu (asta în cazul în care, totuşi, difuzarea informaţiei în sine nu este, cumva, sursă de audienţă şi, pe alocuri, de venit).
Trecem însă peste ridicolul gestului de a masca lipsa de profesionalism în spatele unei aşa-zise doctrine şi ajungem la situaţia reală din piaţa de informaţie. Astăzi, pe străzile cu fapte, umblă diverşi indivizi deghizaţi în domnitori, cu barbişoane grizonate, care se pretind depozitari ai adevărului suprem şi unici moştenitori ai dimensiunilor exacte ale ocalei lui Cuza. Unii târâie după ei nişte butoaie enorme şi, oricâte certificate de conformitate ar aduce guvernanţii, prin comparaţie, ocalele lor par mici-mici de tot. Alţii au şutit, de pe la vreo recepţie de la Cotroceni, păhăruţe de whisky. Prin comparaţie, de asemenea, cănuţele de cafea ale guvernanţilor par damigene ale abundenţei. Fiecare tabără este înconjurată de adepţi, din ce în ce mai puţini, e drept, dar şi mai fanatici ca niciodată. Nici unii, nici alţii nu realizează că, agitându-se cu tinichelele lor în mână şi, câteodată, de coadă, încep să semene din ce în ce mai mult cu adevăratele urmaşe ale mamei Omida, atât de numeroase de ar fi trebuit ca respectiva să fi fost iepuroaică, nu vrăjitoare. Câtă vreme vor mai exista fraieri care să creadă în flăcări violet, probabil că vor mai obţine şi ei bani. După aia însă, îi vom vedea pe la colţuri, zdrenţăroşi, aşteptând să le umple cineva ocaua cu mărunţiş.
