„Îndrăzneală” cerea Danton unei armate care avea de luptat cu un ina­mic superior numeric (cinci contra unu) şi ca armament. Cam neserios apa­rent, îndemnul lui a dus la ceea ce se ştie, lă­sându-ne să ne întrebăm dacă nu era preferabil ca istoria să fi luat alt curs, cel previzi­bil, prin în­frân­gerea arma­telor fran­ceze. În cazul celor doi au­tori, îndrăz­neala este categoric bene­fică: An­gelo Mitchie­vici, Ioan Stanomir, „Teo­do­­reanu reloaded”, Edi­tu­ra Art.
Ideea lor îndrăzneaţă, chiar nebunească aş spune, în contextul criticii literare ac­tua­le, de a-l revizita pe Ionel Teodoreanu, caz aparent clasat definitiv, e din start simpati­că prin aventura propusă. Aşadar doi scriitori tineri îşi fac timp şi au chef să pună luminile unor minţi de a căror înzestrare cred că puţini dintre cei care i-au citit se în­doiesc pe un „colbuit” interbelic, dintre cei care nu par apţi să suscite revelaţii. Ciudat! Adică Andrei Terian se oboseşte în Călinescu, Daniel Cristea-Enache se luptă cu însuşi Nichita Stănescu, Răzvan Voncu îl atacă pe Preda etc., etc., într-un elan de înţeles la vârsta maximei puteri analitice şi crea­toa­re, iar Mitchievici şi Stanomir se a­bat asu­pra lui „Metaforel” Teodoreanu în tandem, ca şi cum n-ar fi prea destul o măciucă la un car de oale.
Paradoxal, oricâtă ad­miraţie suscită în­cer­cări critice precum cele enumerate mai sus, „l’audace” a cuplului Mitchie­vici (250 pagini) şi Sta­no­mir (120 pagini) parcă im­presionează şi mai mult, încă din plecare. Aşteptă­rile sunt însă chiar întrecute pe parcursul cărţii, atât de rigoa­rea şi profunzimea lui Mitchie­vici, cât şi de eleganţa şi poetici­tatea lui Stanomir. Că pleci să te baţi cu prusacii e una, dar că iese un Valmy... Aici însă dificultatea nu stă în forţa adversa­rului, nici în defectele lui greu de speculat, ci în aparenta sa transparenţă. Dar cei doi autori izbutesc să fie subtili şi să decortice orice sămânţă, cât de neînsemnată, ba chiar ne conving că lu­cru­rile sunt mai complicate decât par. Ei re­construiesc un Ionel Teodoreanu din piese de lego şi ceea ce le iese este formidabil.
Se confirmă încă o dată că important nu este atât peisajul, cât ochiul care îl contemplă şi îl reface în minte, iar apoi pe pânză. Admirabile în aproape fiecare pa­gi­nă, eseurile lui Angelo Mitchievici şi Ioan Sta­nomir au, pe lângă marea lor etalare de in­teligenţă, fie şi în abuzurile de interpre­tare, calităţile unei scriituri rafinate, niciodată plictisitoare.