Drumul României e deja trasat. E drept, după aderarea la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a început criza. Şi continuă. Dar crizele vin şi trec. Va trece şi criza actuală.
Cum vom înainta pe acest drum după ieşirea din criză? Totul depinde de modul şi de timpul în care va fi reglat sistemul integrat de pieţe libere. Desigur, pieţe de producţie, de consum, monetare, valutare, de capital. Şi care să fie direcţionate să funcţioneze, obligatoriu, în regim concurenţial. Faptul că noi suntem deja în Uniunea Europeană e o şansă istorică. Ar fi dramatic ca România s-o rateze. Mulţi vor fi tentaţi, poate, să spună că încercând să urcăm în top şi să impunem un alt standard de viaţă alergăm de fapt după o Fata Morgana. Fiindcă nici celelalte ţări din Uniunea Europeană nu stau pe loc. Gonim de două decenii într-o cursă dură, dominată de nenumărate obstacole, ca să ajungem… tot în coada topului bunăstării. Şi dacă asta a fost ţinta, întrebarea pare firească: de ce am avut nevoie de atât timp şi, mai cu seamă, de atât chin? A gândi însă aşa ar fi o imensă eroare.
Totuşi, de 20 de ani urcăm. Astăzi, în societatea românească, mai sunt doar puţine realităţi care să susţină asemănări cu anii 1990 sau cu anii de dinainte de 1989. Ce lucruri asemănătoare adevărurilor de astăzi am putea să găsim în anii ’80, când totul părea să fi fost doar un vis? Şi „miracolul economic”, atât de mult trâmbiţat. Şi „cornul abundenţei”, promisiune ce n-a putut fi onorată. Devalorizarea banilor era simptomul infailibil al eşecului economiei naţionale. România de astăzi e cu totul altfel şi, mai ales, are deschideri largi.
Ne rămâne totuşi o semnificativă bază de comparaţie cu anul 1990: salariile reale. Acele salarii care exprimă puterea de cumpărare. Aşa vom înţelege că egalarea, înainte de intrarea României în recesiune, a puterii de cumpărare a salariului mediu din octombrie 1990 nu înseamnă nicidecum că am ajuns… de unde am plecat. Ci înseamnă un record istoric.
Salariul din octombrie ’90 avea putere de cumpărare doar pe hârtie. Dominantă era „fuga de lei”. Pentru că moşteniserăm de la regimul trecut o grămadă de „bani fierbinţi”. Bani de care populaţia voia să scape. Lucru nu tocmai uşor în condiţiile unei pieţe peste care parcă suflase vântul: pentru fiecare leu în circulaţie se găseau mărfuri şi servicii doar de… 9 bani. O inflaţie galopantă era inevitabilă.
Astăzi, puterea leului o vedem în piaţă, şi nu pe hârtie. Mă refer la puterea de cumpărare. E drept, e criză, inflaţia e mare şi alergăm prea încet în înfăptuirea reformelor structurale.
Sondajele de opinie, absolut toate, fac clasamente. Aflăm continuu ce gândeşte ţara despre oamenii politici şi despre partidele politice. Rareori câteva date, prea puţine, încearcă să ne mute atenţia spre alte orizonturi. Cum ar fi drumul pe care merge România. Despre care tot mai mulţi dintre participanţii la sondaje conchid că e greşit.
În ce sens e considerat greşit drumul? Că suntem în NATO şi în Uniunea Europeană? Că vrem să ne integrăm în zona euro în 2015? Nicidecum. Pentru că o majoritate substanţială a populaţiei are sentimente proeuropene. Şi-atunci? Oamenii judecă, de multe ori, plecând de la criterii dintre cele mai năstruşnice. Dacă privatizarea le restrânge posibilitatea de a fura din fabrici… direcţia e greşită. Sau dacă sunt nevoiţi să muncească mai mult, tot greşită e direcţia. Gândesc strâmb? Bineînţeles. Dar gândirea lor strâmbă adună procente electorale multe.
Sunt şi alte judecăţi. Sărăcia e şi ea un criteriu. Neajunsurile zilnice îi pot determina pe români să gândească şi să spună că ţara merge pe un drum greşit. La fel preţurile în creştere asociate cu salariile modeste. Chiar şi în lunile ori în anii în care salariile cresc mai repede decât preţurile.
Opiniile pot fi diferite. Drumul cel bun însă nu poate avea decât un singur sens. Ducând, fireşte, spre o nouă stare, cu bani mai mulţi, cu o putere de cumpărare mai mare, cu locuri de muncă mai bine plătite. Un drum spre bunăstare. Ca să ne înscriem pe acest drum avem nevoie de eficienţă economică, de productivitate, de produse performante. Fără să spargem zidurile şi să cucerim aceste redute nu vom trece mai departe.
Şi fără să înlăturăm din drum un mare obstacol ridicat de întreprinderile de stat. Nu de toate. Doar de cele care au suferit degradări brutale ale fluxurilor financiare. Pe măsură ce-şi pierd drogul, adică subvenţiile de la buget, se vede tot mai bine că nu sunt antrenate să înoate în ape curgătoare. Ele se prefac de ani şi ani că au piaţă. În condiţiile agravării blocajului financiar, mai ales, această prefăcătorie a devenit justificarea ca aceste întreprinderi să producă. Prin urmare, să-şi menţină personalul, să-şi păstreze schemele manageriale hipertrofiate, să primească credite şi... să dea impresia că reformele mai pot fi amânate. Dar nu mai pot fi amânate.
