A venit vremea

A venit vremea să definim cu onestitate in­teresele comune ale societăţii româ­neşti şi să cântărim limita până la care putem merge în experimentarea „statului eficient”. Altfel, în lipsa unei severe apre­cieri a balivernelor pe care ni le toarnă guvernanţii şi grupurile de interese asociate, vom ajunge curând dincolo de limita tolerabilului. Dacă nu cumva am ajuns acolo deja!
De pildă, starea sistemului sanitar şi nive­lul serviciilor de sănătate sunt chestiuni vitale pentru societate. Costul real al tra­tamentelor şi îngrijirilor medicale depă­şeş­te cu mult posibilitatea de a le plăti „din buzunar” pentru cei mai mulţi cetă­ţeni. Povestea cu asigurările private de sănătate este şi rămâne o simplă poveste pentru cel puţin 90% din populaţia ţării. Salariile nete ale angajaţilor români nu au depăşit în ultimele două decenii 15% din PIB, iar distribuţia recentă a salariilor în masa salariaţilor arată şi mai descurajator: 53% din salariaţii români au acum salarii nete mai mici de 1.500 de lei pe lună. De unde atunci bani pentru asigurări private de sănătate? Pentru mult timp de acum încolo, sistemul public de sănătate rămâne principala opţiune pentru noi. Asta doar dacă nu cumva guvernanţii se vor gândi să reducă în continuare finan­ţa­rea dincolo de limita unei minime func­ţionări a sistemului şi să-l distrugă total. În anul 2011, principalele surse de finanţare a sănătăţii sunt Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi contribuţia de la bugetul de stat pentru programele naţionale de sănătate. Bugetul CNAS este în acest an de 16,5 miliarde de lei, adică vreo 4 miliarde de euro. Bugetul de stat mai contribuie şi el cu un miliard de euro. Prea puţin! Din păcate, dincolo de asiguraţii care chiar îşi plătesc contribuţia, le­gea prevede plata contribuţiilor de la bu­ge­tul public pentru şomeri şi alte categorii de persoane, iar referinţa este salariul mi­nim. În Slovacia, valoarea de referinţă pen­tru aceste contribuţii o constituie sala­riul mediu. Deci, la noi, asta înseamnă bani mai puţini la sănătate! În majoritatea statelor europene, finanţarea sistemului se face din surse combinate: contribuţii so­ciale, impozite speciale (o parte din ta­xe­le pe tutun şi combustibili), bugete pu­blice. Malta, de exemplu, transmite de la bugetul public către sistemul de sănătate sume reprezentând 50% din suma colectată prin contribuţii sociale. Irlanda contribuie de la buget cu sume reprezentând 90% din veniturile sistemului. Toate ţările au identificat formule care asigură un bu­get de cel puţin 6% din PIB pentru sănă­tate. Doar noi dedicăm sănătăţii 3,5-4% din PIB şi batem câmpii cu „reforma”.
Românii beneficiază de o rată de com­pen­sare a medicamentelor de doar 53%, în condiţiile în care media europeană de­pă­şeşte 70%. De acum încolo, vom fi obli­gaţi să achităm şi coplata la fiecare vizită neprogramată la medicul de familie sau la medicul specialist. Listele medicamentelor compensate şi gratuite sunt pe­ri­o­dic revăzute în dauna pacienţilor. S-au desfiinţat spitale şi, în ultimii ani, s-a re­dus şi numărul ambulanţelor: dacă în 2006 existau 3.200, în 2009 mai existau doar 2.300! Nici în spital nu ne vom mai pu­tea interna dacă nu suntem aproape de poarta Raiului. Iar politicienii şi patro­nii, într-un singur glas, ne tot spun că trebuie să scadă contribuţiile sociale pentru că este prea mare costul muncii în Româ­nia. Suntem deja la limita suportabilităţii.
Sănătatea este esenţială pentru oricine. Este vital ca fiecare cetăţean să ştie că, atunci când se îmbolnăveşte, nu este a­ban­donat precum o vită de povară epui­zată. România nu se poate transforma în­tr-un mare abator al bolnavilor, bătrânilor, copiilor şi săracilor. Competitivitatea companiilor din România este importantă, orice persoană raţională acceptă acest adevăr. Dar care este ultimul preţ acceptat, când vine vorba de sănătate, de viaţă şi de moarte? A venit vremea să fim cinstiţi şi să spunem că „partenerii” din eco­nomie trebuie să-şi definească mai corect contribuţiile: asiguraţii să contribuie proporţional cu veniturile profesionale brute, companiile să contribuie proporţional cu excedentul brut de exploatare. Altfel, din minciuna în care trăim, toţi ne alegem cu câte ceva: unii cu profituri bine adăpostite, alţii cu disperare şi boală.