Din 1973, în fiecare an, la 5 iunie, se marchează Ziua Mondială a Mediului, concepută ca un prilej de readucere în faţa opiniei publice a problemelor ecologice prioritare. În 2011, tema o constituie pădurile şi importanţa lor pentru civilizaţia umană, iar ţara-gazdă este India. Din păcate, manifestările organizate cu această ocazie au căzut în rutină, rămânând aproape în umbra evenimentelor zilei. Un exemplu concret îl reprezintă România, unde, cel mult, miniştrii şi alţi oameni politici pleacă demonstrativ să adune gunoaie din parcuri sau să planteze ori să întreţină arbori.
În realitate, eterna problemă rămâne aceea a raportului dintre om, ca specie, şi restul mediului, a impactului civilizaţiei umane asupra restului biodiversităţii.
În mod paradoxal, soarta biodiversităţii Terrei, pentru viitoarele 10 milioane de ani, care numără mai bine de 1,75 milioane de specii, existente de peste 65 de milioane de ani, va fi determinată, în următorii 50-100 de ani, de activitatea uneia singure dintre ele, respectiv cea a lui Homo sapiens, apărută în urmă cu 200.000 de ani! Însă una cu totul specială, datorită statutului ei şi, mai ales, datorită impactului extraordinar al civilizaţiei sale asupra mediului de supravieţuire. Aflat abia la vârsta geologică a adolescenţei, dar singura dintre fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Omul rămâne şi unica specie care a devenit o forţă geofizică planetară şi a marcat, astfel, o eră proprie în istoria de peste 4,6 miliarde de ani a Terrei.
Într-adevăr, dacă considerăm că speciile de mamifere - din care şi noi facem parte în orizont evolutiv - durează în medie un miliard de ani, rezultă că omul se află acum abia la vârsta „adolescenţei” naturale planetare. Numai că acest „tânăr imberb”, la orizontul persistenţei Univer-sului, narcisist, dă dovadă de inconştienţă, considerându-se atotputernic şi nemuritor ecosistemului care l-a creat şi îl menţine încă în stare de supravieţuire. Devenind, pentru prima dată în istoria cunoscută a vieţii, de circa 4 miliarde de ani, o forţă geofizică majoră, capabilă să modifice radical starea mediului său de existenţă, specia umană a inaugurat, în urmă cu numai circa 200 de ani, propria sa eră, antropocenul, asumându-şi astfel rolul decisiv în devenirea biologică a unei planete. Capabilă să se sustragă logicii naturale a echilibrelor şi corectărilor aferente, omenirea a ajuns la o sumă de 7 miliarde de indivizi, cu perspectiva de a ajunge la 9 mili-arde în 2050 şi 10,1 miliarde în 2100, dezvoltând o „amprentă” ecologică masivă, cât pentru două planete de dimensiunile Terrei.
Se spune, îndeobşte, că istoria este scrisă de învingători şi că reflectă punctele de vedere ale acestora. Numai că, în urma războiului necruţător dintre om şi natură, nu vor fi decât învinşi şi, astfel, nimeni nu va mai reţine ceea ce a fost pentru memoria viitoare. Am dezechilibrat ecosfera în aşa măsură încât procesul pare a fi devenit chiar ireversibil. Pe cât de scurtă, pe atât de rapidă, masivă şi brutală, era antropocenului marchează o ruptură fără precedent cu trecutul natural, reprezentând o verigă din ce în ce mai greu de legat într-un lanţ al viitorului. Ea este însă, în plan mai narcisist, şi „vârsta de aur” a civilizaţiei umane, cea a marilor descoperiri, progresului ştiinţific major, democraţiei, prelungirii vieţii şi a îmbunătăţirii calităţii acesteia.
Cel puţin cu ocazia Zilei Mondiale a Mediului merită să reflectăm asupra unor atari teme.
