Ieşi afară....

Guvernanţii spun că sunt prea mulţi po­liţişti şi că unii trebuie să fie concediaţi. Din socotelile contabile reiese că păs­tra­rea a 54.000 de poliţişti şi a 30.000 de jandarmi nu mai poate fi finanţată. Câr­cotaşii pretind că personalul MAI plă­teşte acum pentru mitingul cu strigături de la porţile Palatului Cotroceni. Firile mai sensibile se tem că ordinea şi siguranţa publică vor fi afectate, că numărul infracţiunilor va creşte, că nu va mai avea cine să caute şi să pedepsească răufăcătorii. Poate, dar de toate aceste efecte vor fi sigur scutiţi oamenii „care contează”. Posesorii unor averi mai mari sau mai mici şi-au achiziţionat deja în ultimii ani servicii de securitate privată. Rămân în grija exclusivă a instituţiilor de ordine şi siguranţă publică vreo 17-18 milioane de guguştiuci cu bani puţini, les­­ne de păcălit cu discursul despre sta­tul cel gras şi ineficient. Dar ce contează siguranţa unor neica nimeni? Deci costurile întreţinerii aparatului de ordine şi siguranţă publică trebuie să fie re­duse.
În ţările în care distribuţia teritorială a populaţiei este asemănătoare celei din România, precum Franţa sau Polonia, nu­mărul poliţiştilor şi jandarmilor este mai mare decât în ţările mici şi cu ma­joritatea populaţiei concentrată în câ­teva mari oraşe. În Franţa, de pildă, la 65 de milioane de locuitori revin cam 220.000 de poliţişti şi jandarmi. Dar şi acolo se reduc efectivele. Şi de ce nu ar fi aşa? Industria privată de servicii de securitate are o ofertă bogată: paza imobilelor sau a transporturilor de valori, pa­za persoanelor, detectivi, supraveghere, se oferă tot ce vrea clientul cu bani. Mulţi dintre angajaţii acestor companii de se­cu­ritate privată sunt specialişti com­petenţi, plecaţi chiar din rândurile poliţiş­ti­lor şi jandarmilor.
Un raport din 2004 al asociaţiilor eu­ropene de securitate privată arăta că activitatea a înflorit în ultimii 30 de ani, pe măsură ce proprietăţile private mari au crescut ca niciodată în istorie. De fapt, aproape toate statele europene au adoptat legislaţia privind companiile de securitate privată după 1990. Numărul angajaţilor acestor firme este compa­rabil cu numărul poliţiştilor din serviciile pu­blice de ordine publică, dacă nu chiar mai mare. De pildă, în Estonia sunt 3.600 de poliţişti şi 4.900 de agenţi de securitate privată, în Irlanda sunt 12.000 de poliţişti şi 20.000 de agenţi privaţi, iar în Polonia sunt 103.000 po­li­ţişti şi 200.000 de agenţi privaţi. În Fran­ţa, forţele de securitate privată nu­mără peste 120.000 de angajaţi. Ro­mânia, prin 2008, se remarca şi ea cu peste 30.000 de agenţi privaţi. Probabil că numărul lor a crescut de atunci, sarcina de a păzi proprietăţile clienţilor fiind mai dificilă pe măsură ce numărul disperaţilor rupţi în fund a crescut.
Când vedem aceste cifre înţelegem de ce unii nu mai sunt dispuşi să-şi achite corect impozitele din care se întreţine şi aparatul de ordine şi securitate publică. În asemenea împrejurări, un guvern agresiv de dreapta - cum este guvernul oranj - cum să nu fie sensibil la argu­men­tele clienţilor şi binefăcătorilor săi? Într-o formă sau alta, siguranţa perso­nală şi a proprietăţilor a aproape 10% din populaţie este asigurată privat. Altor 10 procente din electoratul care aspiră la bogăţie li se închide gura cu impozite mici şi cu promisiuni deşănţate. Restul de 80% nu contează, lor le sunt livrate joculeţe cu referendumuri, telejustiţie şi „înjură bugetaru’, pensionaru’ şi asista­tu’, că ei sunt de vină”.
Polarizarea socială în creştere în toată Europa (România este campioană aici!) are efecte secundare majore: persoa­ne­le din topul averilor dispun de suficiente resurse pentru a-şi plăti securitate privată, educaţie privată, sănătate privată. Şi fac tot ce pot pentru a nu mai contribui prin impozite corect plătite la fi­nan­­ţarea serviciilor publice disponibile pentru majoritatea de la baza piramidei so­ciale. Aşa că la temelia răririi rându­rilor poliţiştilor nu stau statisticile eu­ro­pene sau sloganurile poliţiştilor, ci ana­liza cost-beneficiu executată de guvernul oranj, un guvern privat al celor care „con­tează”.