De 21 de ani, România face întruna reforme. Dar oare ce măsurăm noi: timpul sau faptele? N-are nicio importanţă câţi ani au trecut. Important este ce au lăsat aceşti ani în urma lor.
Anii pot lega între ei şi înfăptuiri, dar şi amânări. Iar societatea românească a dovedit că, în toţi aceşti ani, a alunecat deseori spre amânări. Deşi au fost şi multe înfăptuiri. Acum, când am ieşit din recesiune, dar nu şi din criză, nu mai e timp pentru alte amânări.
Cum pot fi îndreptate lucrurile strâmbe din economie? Întâi şi întâi, important este să vedem ce ar fi de îndreptat. Trecerea unor mase mari de oameni, în aceşti 21 de ani, din companii de stat în companii private a adus rareori şi schimbări de esenţă în conţinutul muncii, în raporturile salariaţi-patroni, în legătura dintre salariaţi şi compania care i-a angajat. De multe ori, vinovaţi pentru această inerţie fiind chiar patronii, acei patroni incapabili să-şi imagineze că între cel ce angajează şi cei angajaţi pot exista şi alte legături, bazate pe un parteneriat activ, cu totul diferite de falsa supuşenie din întreprinderile socialiste. Prea puţini au înţeles că, din cauza acestui fixism, moştenit de la vechiul regim, au pierdut mulţi bani. Cei care au înţeles, chiar dacă mai târziu, s-au salvat. Mulţi însă nu s-au putut salva.
Ar fi o eroare gravă să afirmăm că nu există, în România de astăzi, companii cu capital privat în care să fie cunoscute şi aplicate legile capitalismului modern. Dar tot atât de adevărat este faptul că nu sunt prea multe. Cele mai multe însă par a fi dintr-o cu totul altă lume: cea a copilăriei capitalismului. În cele mai multe cazuri, dominantă este ignorarea parteneriatului cu salariaţii în favoarea unei distanţări scrobite, chiar inflexibile. Plus tendinţa de a ajunge repede la câştiguri fabuloase, ceea ce îi împinge pe patroni să le repartizeze prea puţin din profit celor împreună cu care îl fac şi din această cauză profitul se diminuează continuu. Într-un climat economic prea puţin favorabil, patronii firme-lor private pun şi ei umărul la rezultatele cu mult sub posibilităţi pe care le obţin. E cert: mai au mult de învăţat.
O altă perspectivă, la fel de nocivă: repartiţia e dominată de egalitarism. Nu de egalitate, ci de egalitarism. O idee veche rămasă în memoria colectivă. Aşa că trecerea de la colectivism la individualism, la manifestarea iniţiativei individuale şi a riscului personal li se pare multora o treabă prea complicată. Activitatea colectivă, cu care s-au deprins, e cu totul altceva: greutatea se mai mută de pe un umăr pe altul, chiar fără să se observe, o cadenţă pierdută se camuflează, bunu-rile dobândite se împart cât de cât egal, cu diferenţe nesemnificative, aşa încât şi cei care încurcă lucrurile îşi primesc partea. Iar dacă nu le ajunge mai „ciupesc” din „oala comună”. Această obişnuinţă, de care acum unei bune părţi a populaţiei îi vine greu să se despartă, prelungeşte supravieţuirea vechilor structuri.
Mulţi se întreabă încă: a fost oare ales bine drumul? Sau: va fi în stare noua societate să le aducă românilor bunăstarea şi demnitatea la care râvnesc? O întrebare grea, ce nu poate fi ocolită nici acum, după 21 de ani, în aceste momente de criză.
Desigur, moştenirile vechiului regim şi-au făcut numărul. Au apărut însă cauze noi, care au făcut ca destinul cetăţeanului român să depindă mai puţin de propria sa înţelepciune, de competenţa şi hărnicia sa, şi mai mult de factori pe care nu-i poate controla. Viaţa s-a schimbat încet, motive de deprimare sunt destule, iar multe speranţe s-au stins. S-au produs puternice răsturnări în sufletele oamenilor, iar răspunsul autorităţilor e de multe ori „încifrat”, dominat de formule pe care nici economiştii nu le înţeleg întotdeauna.
A dispărut până şi Fata Morgana. Confruntaţi cu şomajul, cu inflaţia, cu sărăcia, numeroşi oameni şi-au pierdut până şi iluziile. Nici măcar nu li se mai pare că zăresc în apropiere oaza salvatoare.
Înainte de criză, s-au adunat destule date din care se vedea că, în etapele în care România a optat pentru un ritm lent al reformelor, aşa cum tot mai mulţi români şi-au dorit şi încă îşi doresc, fără să vadă nocivitatea unei astfel de opţiuni, n-am obţinut altceva decât un robinet din care bunăstarea să curgă picătură cu picătură, fără să potolească nici foamea şi nici setea. Încetinirea ritmului n-a fost altceva decât iluzia că reformele sunt mai puţin dureroase. Acum criza ne mână din spate.
Grăbirea reformelor nu e un simplu pariu. Se joacă viitorul ţării. Avem de semnat cu toţii un contract cu obiective clare, cu termene realiste şi exacte. Se cuvine ca acest contract să fie semnat şi înfăptuit.
