„Domnul K. eliberat”, apărut abia în 2010, la Editura Cartea Ro­mânească, este primul roman scris de Matei Vişniec şi a fost realizat, după mărturiile autorului, după ce a părăsit ţara natală, în 1987, şi a aşteptat publicarea vreo 20 de ani. Ro­manul începe cu o frază care seamă­nă cu prima a romanului parafrazat: „Proce­sul” de Kafka. Aceasta sună, schim­bând şi iniţialele personajului, astfel: „Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”. Aşa cum autorul ne spune de la început, din scurta lui prefaţă, el rescrie romanul lui Kafka pe dos, descriind şocul eliberării lui Kosef şi inadaptarea lui la libertate, ca pe o metaforă a propriei sale eli­be-rări prin fuga din România. Nu e un secret pentru nimeni că romanele şi po­vestirile lui Kafka, prin acţiunea şi chiar prin stilul dialogurilor, au constituit modele pentru dramaturgia lui Matei Vişniec. În acest caz, romanul „Procesul” este în chip şi mai apăsat o călăuză pentru autorul român. Cartea e scrisă cu abilitatea unui profesionist, deşi se cunoaşte că este prima operă în proză de mare întindere a scriitorului, obişnuit mai ales cu drame ale ab­surdului, şi se mai observă şi faptul că a fost scrisă în mare parte înainte de 1989. Se întrevăd şi angoasele eliberatului au­tor deghizat în personajul său. Cele două punc­te care pot crea re­zerve cititorului sunt însăşi existenţa modelului livresc atât de apăsat pus în evidenţă şi, mai ales, deplina previzibilitate a desfăşurării. Personajul Kosef J., odată pus în libertate, întreprinde di­ferite acţiuni şi se în­tâl­n­eşte cu alte personaje „kaf­­kiene” care îi mă­resc senzaţia de izolare, una mai ceva decât cea carcerală, şi în final ajunge în vechea sa celulă 50, unde se simte el însuşi. Final perfect lo­gic, dar şi lesne de anticipat încă de la pri­mele pagini ale volumului. Tipul kafkian al acţiu­nii şi dia­logului au marcat benefic în­ce­puturile drama­tur­giei lui Ma­tei Vişniec, fiind vorba de trans­latarea în alt gen literar a „învă­ţă­turii” marelui ceh şi de o fa­cul­tate remarcabilă a scriitorului de a realiza teatralitatea textului. În pro­ză, senzaţia de pastişă insuficient de ingenioasă rămâne dominantă.
Despre Berlin, Nora Iuga scrie un jurnal seducător: „Berlinul meu e un monolog”, Edi­tura Cartea Româ­neas­că, de o intensă subiectivitate poetică, plin de observaţii penetrante şi surprinzătoare. Cele două părţi, scrise la zece ani una de cealaltă, sea­mănă în­tre ele destul de bine. În toa­te e vorba şi despre Berlin, desigur, şi despre istoria şi cultura germană, dar cel mai mult şi mai intens este vorba despre personalita­tea puternică a unei poete. Ea observă şi co­men­tează cu egală implicare şi farmec întâmplări mari şi mici, fapte mari şi mărunte ale unor apro­piaţi, ca şi ale unor necunoscuţi. Ceea ce contează este exclusiv impresia vie de moment, puterea de re­zonanţă a acestora în mintea şi spiritul autoarei. Foarte adesea, co­mentariul nu are legătură cu Berlinul, ci doar cu Nora Iuga, în fragmente de un lirism intens, excepţional: „Îmi torn cafeaua în ceaşcă, îmi aprind o ţigară. Mi-e dor de un vin. De fapt, nu de vin, de ora aceea albastră care vine ca un prestidigitator şi-mi scoate eşarfe din mâ­neci şi porumbei din sân. Ce teribilă terapie îmi aplic eu scriind. Am învă­ţat de la Goethe. Când vrei să scapi de o iubire scrii o poezie. Mie îmi trebuie un roman. O carte captivantă, delicată, plină de idei şi poezie.