Nu avem nicio îndoială: vom trăi mai bine când vom munci mai bine! S-ar putea spune: „Asta-i o lozincă”. Dar nu-i o lozincă. Este ecuaţia economică pe care o are de rezolvat societatea românească.
De fapt, ce înseamnă a munci mai bine? Americanii, bunăoară, au o productivitate a muncii cu 35 la sută mai mare decât vest-europenii. Iar vest-europenii au o productivitate cu mult mai mare decât noi, românii. Toto-dată, munca lor are performanţe mult mai mari în planul calităţii. Vocaţia lor pentru lucrul bine făcut e mai puternică. Pe scurt, muncesc mai bine. Şi, în consecinţă, atât americanii, cât şi vest-europenii au câştiguri din muncă mult mai mari decât românii. Sa-lariul mediu lunar, în România, abia depăşeşte 300 de euro, în timp ce în Europa de Vest sunt ţări unde salariul minim e de 1.300-1.500 de euro. Iată un indiciu - departe însă de a fi singurul - cu privire la calitatea muncii. Şi anume: plata muncii. Aş mai adăuga însă, lângă productivitate ca indicator al calităţii şi cantităţii muncii, şi alte criterii: informaţiile economice, tehnologiile, viteza de reacţie la cerinţele pieţelor, calitatea produselor, eficienţa. În general, avantaje competitive. Fiindcă vremea avantajelor comparative a cam trecut. Acum pieţele trăiesc într-un alt timp: cel al competiţiei economice.
Să judecăm. Un salariu mediu lunar de 300 de euro e un avantaj comparativ. Ar trebui să se bată investitorii pe o fabrică în care cheltuielile cu forţa de muncă sunt atât de mici. Numai că un salariat plătit cu 300 de euro lucrează de... 300 de euro. Aşa că tot ce se economiseşte la capitolul „plata muncii” se pierde la capitolul „rezultatele muncii”. Vom putea schimba lucrurile numai forând în adâncuri, pentru a descoperi acolo o nouă stare, cu bani mai mulţi, cu o putere de cumpărare mai mare, cu locuri de muncă sigure, cu case mai bune, cu un alt stil de a ne îmbrăca, de a mânca, de a ne petrece timpul liber.
Unde suntem acum şi ce avem de făcut pentru a câştiga cursa bunăstării în acest început de secol? Până la această dorită bunăstare - ce ni se conturează confuz în faţă - avem de trecut mai multe obstacole: eficienţa economică, productivitatea muncii, calitatea produselor. Dacă nu vom trece de aceste redute nu ne vom schimba nici standardul de viaţă. După aderarea la Uniunea Europeană, populaţia a nutrit speranţa într-un alt mod de existenţă, într-un alt nivel de consum, mai apropiate de cotele civilizaţiei contemporane. Dar a venit repede criza şi visul s-a năruit. Acum oamenii au început să-şi piardă răbdarea.
Dar numai criza e de vină? Nicidecum! Multe alte obstacole ne stau în cale. Unul, extrem de important, este legat de continuarea cocoloşirii marilor companii de stat. S-a văzut mai bine, după ce am început să strângem cureaua bugetară, în 2010, că aceste companii nu sunt antrenate să înoate în ape curgătoare, fără subvenţii, fără şansa de a-şi asuma produsele în stocuri şi, îndeosebi, fără obligativitatea partenerilor interni de a prelua ce produc chiar şi atunci când calitatea muncii lor e cel puţin îndoielnică. Acum, câteva companii au fost înscrise pe liste negre şi propuse pentru lichidare. Cele mai multe însă au primit undă verde că pot merge înainte aşa cum au fost obişnuite: fără concurenţă, fără rigori contractuale şi fără obligativitatea de a lua în seamă semnalele pieţelor. Pe acest fond, s-a perpetuat tipul „original” de comerţ practicat în România: să vinzi mărfuri sub standarde de calitate şi să încasezi cât nu face ori să cumperi fără să plăteşti umflând arieratele. În multe împrejurări, acest „model” de tranzacţii comerciale „pe credit”, un credit sălbatic, cu termene de plată la calendele greceşti, nu înseamnă altceva decât un imens paravan după care se mai ascund încă multe dintre companiile nerentabile. Neputinţa unor agenţi economici de stat de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, a fost şi mai este suplinită de înţelegeri oculte privind „vânzări” cu plata amânată la nesfârşit către parteneri interni, tot de stat sau din sectorul privat. În acest fel, continuă să fie întreţinută ideea falsă că întreprinderile în cauză... au piaţă. În condiţiile aglomerării arieratelor, acest fals a devenit justificarea ca aceste întreprinderi să producă: prin urmare, să-şi menţină personalul, să-şi păstreze schemele manageriale hipertrofiate şi... să dea impresia că restructurările mai pot fi amânate.
Necazul e că se apropie 2012, care va fi an electoral. Şi la noi, în anii cu alegeri, frâiele economiei slăbesc, se produc relaxări care să facă uşor sesizabile de către populaţie acumulările de până atunci. Partidele se dovedesc „darnice”. Fac promisiuni, fără să sufle o vorbă că vor da cu o mână şi apoi vor fi nevoite să ia înapoi cu două. Dovadă că, în 2009 şi 2010, au fost adoptate măsuri prin care s-a luat o parte din ce s-a dat sub presiunea alegerilor.
Se motivează deseori: n-avem resurse pentru restructurări radicale. Dar puţine ţări dezvoltate au resurse. Au, în schimb, economii performante, cu creşteri pe verticală, bazate pe productivitate şi eficienţă, principala resursă fiind managementul competitiv. La noi, tocmai productivitatea şi eficienţa sunt punctele slabe ale economiei. Iar managementul competitiv e o pasăre rară.
