Un roman ciudat, scurt şi incitant, publică Emil Lungeanu („Jurnalul lui Henry Wilde”, Edi­tura Ghepardul). Neobişnuit e faptul că este o reconstituire istorică foarte minuţios articulată, iar naratorul e un personaj defunct: Henry Wilde, secund pe vasul Titanic în prima şi ultima lui cursă, cea fatală. Teza din roman este argumentată cu date şi fotografii şi, oricât ar părea de fantezistă, se poate susţine ca alternativă la istoria oficială a sufundării marelui vas în 1912. Un film bine făcut după scenariul lui Emil Lungeanu ar avea încasări serioase, chiar dacă nu chiar câte a avut povestea siropoasă a filmului omo­nim cu transatlanticul, dar suspansul ar fi mai mare. Romancierul spune povestea alert, precis, din perspectiva unui om plin de necazuri şi suspiciuni, ajuns anapoda în pozi­ţia înaltă pe care nu şi-o doreşte. Ceea ce nu aflăm este cum putem noi cunoaşte ce gân­dea Henry Wilde dacă el a dispărut în nau­fra­giu - e, de­sigur, un artificiu literar, cam singurul într-o povestire foarte veridică. Însăşi co­perta e una realistă: o fotografie înfăţişează trei bărbaţi pe puntea unui vapor. Ei sunt Henry Wilde, se­cundul povestitor, Edward John Smith, co­man­dantul orgolios, repezit şi stupid al Ti­ta­nicului, şi un alt ofiţer, iar vasul este Olympic, poza fiind din 1911. Puţini ştiu că Olympic era un vas geamăn Titanicului ca şi nava Gigantic (botezat ulterior Britannic). Toate aparţineau companiei White Star Lines, proprietatea magnatului J.P. Morgan.
Acest „bandit fără egal al fi­nanţelor lumii”, cum îl numeşte în precuvântare Emil Lungeanu, a înscenat oare dezastrul Tita­nicului, trimiţând cu toată viteza înainte printre gheţuri de fapt vasul geamăn, avariatul şi ne­competitivul Olympic, pe care numai încasarea asigurării pu­tea să-l mai facă rentabil? Dacă nu a fost aşa, de ce obiectele de inventar de pe cele trei gigantice nave nu erau personalizate cu numele acestora? Doar ca să poată fi folosite pe toate trei? De ce s-a dat comanda impulsivului şi îmbătrânitului căpitan Smith? De ce numele vasului era scris de mântuială? Dar de ce „marii şobolani”, magnaţii invitaţi, nu s-au mai îmbarcat pe Titanic pentru traversare după escala ultimă de la Queen­stown, din 11 aprilie 1912, dacă nu ştiau de ca­tastrofa ce avea să acopere o fraudă de asi­gurări mare cât Olympicul (sau cât Titanic, care plecase cu câteva ore înainte sub masca lui Olympic, fără niciun tam-tam publicitar)? Oare nu era fals al patrulea coş, doar ca să dea o impresie de grandoare în plus?
Dacă a fost sau nu aşa nu vom afla, dar povestea e ingenioasă chiar dacă e o ficţiune, ca şi romanul „Futility”, apărut în 1898, din care s-ar fi inspirat autorii înscenării, pusă în „operă” cu preţul a peste 1.500 de vieţi. Romanul reuşit al lui Emil Lungeanu a avut o circulaţie prea restrânsă şi cred că ar trebui reeditat, poate cu ocazia comemorării a 100 de ani de la incidente, în 2012, în condiţii care să-i asigure răspândirea pe care o merită.