Prietenii crizei globale

Curând vom „aniversa” patru ani de la declanşarea crizei globale care a afectat grav nu numai industria financiar-bancară, ci toate industriile şi viaţa majorităţii pământenilor. Au evitat catastrofa doar câteva ţări şi prea-fericiţii bogaţi ai plane­tei. Dar, ce minune!, exact în industria fi­nanciar-bancară se plătesc acum imense „bonusuri de retenţie” (nici cei mai amo­rali bancheri nu mai pot pretinde că sunt bonusuri de performanţă!), iar fraierii a­chi­­tă nota de plată a colosalelor datorii su­verane angajate pentru salvarea laco­mi­lor. Modul în care se distribuie costurile crizei către diferite categorii sociale şi profesionale demonstrează o clară protecţie politică asigurată bogaţilor lumii, chiar da­că unii se dau de ceasul morţii să ne con­vingă că nu-i aşa. Politicieni radicali de dreapta şi păpuşarii lor ideologici pre­tind că statul social poartă vina pentru criza globală şi pentru datoriile suverane enor­me ale unor state. Corurile reunite ale avo­caţilor marelui capital împrăştie a­ceas­tă minciună pentru a justifica tăierea cheltu­ie­lilor publice sociale, tăierea sala­rii­lor, reducerea finanţării unor servicii pu­bli­ce şi asaltul asupra garanţiilor legale pe piaţa muncii. De parcă miile de miliarde de do­lari sau de euro cu care guvernele au dă­ruit marile afaceri, atunci când erau pe mar­ginea prăpastiei, nu ar fi existat! Dar au trecut deja aproape patru ani de la de­clanşarea crizei şi o radiografie a efec­te­lor sale reale asupra veniturilor diferi­te­lor ca­tegorii de populaţie poate fi lămuritoare.
În România, după ce au fost desfiinţate aproape un milion de locuri de muncă, spitale, şcoli şi după ce salariile anga­ja­ţilor au scăzut în termeni reali chiar şi cu 50%, nu mai sunt prea multe lucruri de dis­cutat. Protecţia socială a devenit o stafie şi oamenii mor în lipsa tratamen­te­lor medicale vitale sau, pur şi simplu, se sting de foame. Consumul de produse alimentare a scăzut cu 10%, ca în vreme de război. Dacă ANAF ar fi o instituţie respec­tabilă, ar publica date detaliate referitoare la taxele şi impozitele plătite de diferite categorii de contribuabili, aşa cum se pe­trece în lumea largă. Nu că am avea cine ştie ce surprize, dar datele ar mai tăia din tupeul celor care pretind că pensia mi­nimă, ajutorul social şi alocaţiile copiilor sunt cele care au dărâmat finanţele pu­blice ale acestei ţări, nu comportamentul fiscal clandestin al celor puternici. Ştim totuşi că 1.000 de contribuabili-persoane fizice cu veniturile cele mai mari au plătit în 2009 un impozit pe venit de 100 de mi­lioane de lei, ceea ce ar corespunde unor venituri de 625 de milioane de lei. Comparabil cu valoarea celor peste 100 de automobile noi de mare lux achiziţio­nate în acel an la noi. Cine să-i creadă? Oricum, cei 1.000 contribuabili plătiseră în anul 2008 doar 70 de milioane de lei impozit. Criza le-a mărit substanţial veniturile, nu-i aşa?
Criza i-a făcut mai puternici pe cei foarte bogaţi, iar situaţia nu este caracteristică doar României. Cei mai bogaţi 1% americani au obţinut în 2008 venituri reprezen­tând 25% din totalul veniturilor obţinute de toţi americanii. Impresionant, nu-i aşa? Cei mai bogaţi 1% iau acum mai mult din „tortul” economic decât în anul premergător crizei (21,3% din total). În 1930, an de vârf al Marii Depresiuni, cei mai bogaţi americani aveau venituri re­prezentând doar 16,42% din totalul veniturilor. În 1945, la sfârşitul războiului, mai aveau 11% din total. În 1972, veniturile celor 1% coborâseră la 7,74% din total. Dar democraţia americană şi clasa mij­lo­c­ie erau puternice la acea vreme, iar cei avuţi contribuiau mai mult decât ceilalţi la bunăstarea generală şi la proiectarea pu­terii americane în lume.
Din 1980, de la debutul „revoluţiei conservatoare”, bogaţii lumii au reînceput să acumuleze în ritm galopant. Toate răz­boa­iele recente nu au modificat cu un cent acestă evoluţie, costul fiind achitat integral de clasa mijlocie, de salariaţi, de să­raci. Astăzi, cei 1% sunt mai puternici ca niciodată şi sunt hotărâţi să distrugă un secol de progres social cu orice preţ. Iar guvernele debile îi sprijină. Cu politicienii potriviţi la butoane, programele anti-criză i-au făcut mai bogaţi pe cei 1% şi i-au să­răcit pe ceilalţi. Guvernul Boc este campion la această categorie, dar visează voturi de la cei 99%. Să-l trezim!