România e în coada Uniunii Europene în privinţa standardului de viaţă. Din nefericire, percepţia e mai rea decât realitatea. O mare parte a populaţiei s-a obişnuit, de două decenii încoace, să vadă lucrurile numai în negru. Privatizarea - în ochii multor oameni - nu a fost altceva şi nu poate fi altceva decât vânzarea ţării. Economia de piaţă nu-i altceva decât un sistem în care speculanţii se îmbogăţesc, iar muncitorii sărăcesc. Democraţia e doar climatul în care proliferează corupţia şi multe fărădelegi. Iar sărăcia - un flagel care atacă dur întreaga ţară. Concluzia vine firesc: „E mai rău ca înainte!”.
Dar cum era „înainte”? Mulţi, cei mai mulţi începuseră să uite încă din primii ani de după decembrie ’89. Nu-şi mai aminteau şi nu-şi mai amintesc de cozile umilitoare pentru hrana zilni-că. Sau de raţia de 200 de grame de salam, tăiată felii, ca nu cumva „hârciogii” să-şi facă depozite. Nu-şi mai aminteau şi nu-şi mai amintesc de frigul din apartamente, de zilele fără apă caldă, de zilele fără apă rece. Nu-şi mai aminteau şi nu-şi mai amintesc cum era înainte. Mulţi nici nu au ce să-şi amintească: nu se născuseră încă în decembrie ’89. Anii au trecut repede. Oamenii nu mai ţin minte ce a fost înainte. Ţin minte ce li s-a întâmplat cu o lună în urmă. Sau cu o săptămână în urmă. Ţin minte că au fost în piaţă şi n-au cumpărat tot ce şi-ar fi dorit fiindcă preţurile au crescut. Şi conchid: „E mai rău ca înainte!”…
Care e adevărul? La 1 noiembrie 1990 au fost liberalizate preţurile. Viaţa a început să se scumpească: în decembrie ’90 cu 37,7 la sută; în decembrie ’91 de 3 ori; în decembrie ’92 de 13 ori; în decembrie ’93 de 52 de ori; apoi de 500 de ori, de 1.000 de ori, de 3.500 de ori în prezent. Mult timp, salariul nominal s-a mişcat mai încet decât inflaţia, ţinând salariul real sub nivelul celui din 1989. Şi chiar dacă, în momentele în care a fost calmat galopul preţurilor, deşi salariul înregistra o creştere rapidă în termeni nominali, lucrurile se schimbau prea puţin în termeni reali. Pentru că, faţă de octombrie 1990, puterea de cumpărare a salariului mediu a rămas mult timp în jur de 60-70 la sută. Abia în 2007 salariul real l-a depăşit pe cel din 1989.
Dar e adevărată o astfel de judecată bazată numai pe cifre ce exprimă puterea de cumpărare a salariului? Pentru a răspunde la întrebare vom apela tot la statistici. Populaţia României a intrat în anul 1990 având în buzunare o mare sumă în lei. Dar aceşti bani zăceau în buzunare din cauză că oamenii nu aveau ce să cumpere: fie că unele produse erau raţionalizate, fie că mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Prima cerinţă era absorbirea acestui surplus de masă monetară. Existau două căi: creşterea ofertei de mărfuri sau inflaţia. Cum oferta de mărfuri scădea în loc să crească, a rămas o unică soluţie: inflaţia.
Apoi, magazinele s-au umplut cu mărfuri, dar lumea nu avea destui bani în buzunare. Normal ar fi fost ca românii să gândească cum să facă rost de bani, muncind pentru un salariu bun sau iniţiind afaceri. Numai că, pe măsură ce au trecut anii, s-au înmulţit arieratele, pierderile din întreprinderi, stocurile de produse finite, surplusul de personal. Din cauza unor vicii de raţionament în politica economică, oamenii nu numai că au avut şi au impresia că n-au bani, dar chiar nu au avut şi nu au. Şi atunci, cu ce să cumpere mărfurile care se fabrică? De aici cercul vicios: fabricile nu puteau şi nu pot să vândă pentru că oamenii nu aveau şi nu au cu ce să cumpere.
Încercările de salvare a industriei de stat au ucis piaţa de consum. Am învăţat, totuşi, că ineficienţa unor giganţi nu poate fi acoperită artificial decât pe termen foarte scurt. Şi că nici politica de a lua de la cei care tac şi a le da celor care fac gălăgie şi ameninţă „stabilitatea” economiei nu poate fi de lungă durată. Toate acestea - şi multe altele - au întreţinut impresia că românii trăiesc mai rău ca înainte. Ani mulţi. Dar asta şi fiindcă marea majoritate a populaţiei a uitat cum a fost înainte.
În 2000, locomotiva schimbării a plecat la drum. Înregistram rate mai mari de creştere economică, însoţite de reducerea inflaţiei şi transformarea ei în dezinflaţie, de restrângerea deficitelor bugetare, de reducerea şomajului şi, fapt cu efect direct asupra traiului zilnic, de creştere a consumului. Dar o masă mare a populaţiei a continuat să se confrunte cu sărăcia. Fiindcă, la noi, multe companii n-au reuşit să urce peste linia de plutire fără să depăşească o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi având o competitivitate aflată la mare depărtare de exigenţele acestui început de secol XXI. Iar populaţia, deşi a trăit mai bine, a continuat să tânjească după o bunăstare în stil european… Şi a venit criza, în 2009. Şi recesiunea.
Ieşirea din recesiune e deja o realitate. Dar ieşirea din criză nu va veni decât de la un PIB cu structură nouă, încorporând valori adăugate, care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Altfel vom continua să adăugăm PIB consumând sufocant de multe resurse.
Fără îndoială, mai mult PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Dar un nivel mai ridicat al produsului intern brut, obţinut fără o creştere a competitivităţii, n-ar însemna neapărat şi condiţii de viaţă mai bune. Dacă producţia de bunuri şi servicii va continua să fie, în multe, în foarte multe companii, orientată prea puţin cu faţa la populaţie şi la piaţa de consum, scopul fiind doar creşterea pentru... creştere, plusul de valoare adăugată n-ar aduce mai multă bunăstare. Dimpotrivă, costul ridicat al PIB-ului ar muşca din bunăstare.
