Acum 18 ani, un premier francez, Pierre Bérégovoy pe numele său, şi-a tras două gloanţe în cap, în urma unei nefericiri în amorul electoral şi a unor dezvăluiri de presă făcute de „Le Canard Enchaîné”. Misterul celui de-al doilea glonţ a fost explicat de anchetatori printr-un reflex care a făcut ca degetul să mai apese o dată pe trăgaci. Spun asta pentru a elimina teoriile conspiraţioniste. De altfel, în Franţa nimeni nu a pus la îndoială varianta sinuciderii.
Bérégovoy era cuprins de depresie. Taman ce pierduse alegerile, îşi pierduse postul şi era hărţuit de presă pentru un împrumut fără dobândă pe care i-l acordase un amic bancher. Un împrumut, nu un comision, nu o şpagă, nu un decont umflat. Că tot veni vorba, valoarea acelui împrumut era de sub 150.000 de dolari.
Există demnitari români care pentru o sumă de 150.000 de dolari nici nu se mai prezintă la negocieri. Dar noi avem alte standarde. În presa din vestul Europei relatările despre afacerile demnitarilor făcute pe bani publici sau privaţi sunt rare. Dar aproape de fiecare dată când apar astfel de relatări se lasă cu demisii sau demiteri, cu returnarea banilor în regim de urgenţă, cu turnare de cenuşă în cap şi cu retragerea definitivă din viaţa politică. La noi nici măcar nu se pune problema. Dacă presa îndrăzneşte să dezvăluie ascunzişurile unor contracte care golesc bugetul pentru a umple buzunarele politicienilor se ridică imediat voci revoltate care îi transformă pe jurnalişti în unelte ale mafiei, ale iudeo-masoneriei, ale agenturilor străine sau ale extratereştrilor. Deja faza cu mogulii este de mult depăşită. Când, totuşi, Parchetul face paşi timizi spre cercetarea faptelor semnalate, lucrurile trenează la nesfârşit. În cazul Ridzi au trecut doi ani de la primele semnalări ale neregulilor şi până la trimiterea în judecată. Doar-doar om uita. N-am uitat, dar sunt şanse să o facem dacă procesul va dura până la majoratul copiilor noştri. În cazul Botiş, descoperit de presa locală şi amplificat de presa naţională, lucrurile s-au mişcat repede doar aparent, pentru că demisia nu este suficientă în acest caz destul de transparent de însuşire de fonduri europene necuvenite. Probabil că vor trece ani, din nou, până procurorii vor îndrăzni să facă vreun pas decisiv. Cum s-a întâmplat de atâtea şi atâtea ori. Oricum, gestul lui Ioan Nelu Botiş a fost surprinzător pentru clasa politică românească şi pentru imobilitatea societăţii civile. O să ni se spună să ne mulţumim cu atât, că dacă cerem mai mult poate îl şi supărăm pe Dumnezeusul. De aia zic: bietul Pierre! Dacă era prim-ministru în România folosea un pistol cu apă, se stropea puţin pe la tâmple şi după aia câştiga din nou conducerea partidului.
