Înmormântarea de la care lipsea răposatul

Săptămâna trecută, varii voci triumfaliste anunţau, cu urechile de-abia putând să le limiteze rânjetele de satisfacţie, că „Aca­de­mia Caţavencu” a murit, a dispărut, s-a în­chis. Conform acestor voci, ar fi trebuit ca săp­tămâna trecută să fi văzut pe tarabe ulti­mul număr al celei mai longevive publicaţii apărute după 1989. Numai că nu totdeauna înmormântările pregătite şi anunţate cu mare tam-tam se bucură şi de prezenţa ră­po­satului căruia rudele abia aşteaptă să-i moş­te­nească nu neapărat averea, cât titlurile şi poziţia. Cei mai amuzanţi au fost nişte veri de-al patrulea de la ţară care, deşi au dat chix cu publicarea cablogramelor Wiki­Leaks şi au început să publice literatură pornografică proastă pentru a mai atrage a­tenţia, au început să-şi frece mâinile de bu­curie anunţând că au rămas singura publicaţie de satiră politică din România. Ceea ce ar fi uşor imposibil, pentru că dacă „Aca­de­mia Ca­ţavencu” ar dispărea, atunci România ar ră­mâne fără publicaţii de satiră politică, revistele de mondenităţi şi anchete servite nepu­tându-se încadra la această categorie.
Numai că „Academia Caţavencu” n-a dis­pă­rut, n-a murit, nu s-a închis. Cel puţin nu atâta vreme cât ea va continua să fie scrisă, tipărită, vândută la tarabe şi cumpărată în continuare într-un raport de 9 la 1 în de­fa­voarea celor care-i cântă prohodul. S-ar putea, nu zic nu, ca „Academia Caţavencu” să se închidă într-o bună zi. S-ar putea să nu mai apară în variantă tipărită atunci când se vor interzice ziarele tipărite, din motive de protecţie a pădurilor. Sau s-ar putea să se închidă atunci când libertatea presei va fi cu adevărat abolită în România. Dar până atunci mai este, totuşi, cale lungă. Cum lungă este şi calea pe care a parcurs-o până acum.
De-a lungul timpului, „Academia Caţavencu” a provocat nenumărate cadavre politice. Nu, oamenii nu au făcut gesturi radicale precum cele ale fostului premier francez Pierre Bérégovoy, dar au ieşit din viaţa politică pe năsălia din dos, putrezind azi de vii în funcţii marginale sau la o mai mult sau mai puţin binemeritată pensie. Şi, în ciuda greutăţilor prin care trece toată presa, „Academia Ca­ţavencu” încă mai dă de lucru legiştilor istoriei. Sunt etichete lipite de această revistă pe fruntea unor politicieni, etichete pe care bugetele de publicitate ale statului nu vor reuşi în veci să le dezlipească. Iar asta ener­vează la culme. ANAF-ul face orice pentru a provoca dispariţia revistei, de la dezvăluirea fără temei a unor date contractuale confidenţiale până la refuzul de a-şi recupera banii. DNA anchetează redactorii pentru faptul că sunt plătiţi pentru ceea ce scriu, iar nu pentru fabricarea şi vânzarea de şuruburi. Iar lista poate continua. Cu toate acestea, re-vista continuă să apară, iar urletele spă-lătorilor cadavrelor lăsate în urmă de AC ar putea avea un efect invers, funcţionând ca o neaşteptată strategie de marketing: câtă vreme ei vor spune că „Academia Caţavencu” tocmai tipăreşte ultimul număr, oamenii se vor repezi să-l cumpere, ca pe un număr de colecţie. Şi toate zecile, sutele de nu­mere ce vor urma vor fi, ca de obicei, de colecţie.