Am citit, cândva, o foarte interesantă carte apărută în 1910, în România: „Civilizaţia engleză” de I. Botez. Autorul, un cunoscut sociolog, a cutezat să aştearnă pe hârtie rezultatele unei vaste cercetări, înfăţişând cititorilor civilizaţia engleză în paralel cu alte două „surori” ale sale din zorii veacului al XX-lea: cea franceză şi cea germană. La un moment dat, în carte, sunt redate cuvintele unui japonez: „Când vrem să-i facem pe copiii noştri savanţi, îi trimitem să înveţe în Germania; dacă însă vrem să-i facem oameni, îi trimitem să înveţe în Anglia”. Destăinuirea este însoţită de argumente. În Germania începutului de secol tânărului i se deschidea, din primele clase de şcoală şi până la universitate, un vast orizont de cunoştinţe. În Anglia, în schimb, se contura o concepţie avansată despre şcoală şi despre învăţătură. Aici era gândit şi pus în aplicare principiul potrivit căruia o şcoală bună nu încarcă memoria elevului cu o mare cantitate de cunoştinţe, ci îi dezvoltă o mare forţă de a învăţa singur. Îi forma, deci, setea de cunoaştere, stimulându-i totodată preocuparea de a face active cunoştinţele acumulate. Căci, în sistemul civilizaţiei engleze al acelui timp, tinerii nu erau niciodată „dădăciţi”. La majorat, ei „luau viaţa în spinare” şi porneau la drum... spre viitor. Cum era însă la noi, în acel început de veac? Autorul cărţii citate nu ne spune. Nu a analizat şcoala românească. Dar alţi cercetători s-au oprit pe larg asupra învăţământului românesc de la începutul veacului al XX-lea.
Am găsit, în nenumărate lucrări de referinţă, mărturii relevante. Şcoala românească, după avântul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când contribuise puternic la înălţarea României moderne, reuşise o ingenioasă sinteză a celor trei concepţii care dominau începutul de secol european: cea engleză, cea franceză şi cea germană. Şcoala noastră nu-şi propunea nicidecum să adune în capetele copiilor şi tinerilor o grămadă de cunoştinţe. Scopul era de a le forma puterea şi voinţa de a afla continuu, de a-şi făuri o cultură activă şi de a do-bândi deprinderi practice. Formarea vocaţiei pentru lucrul bine făcut, o prioritate a acelui timp, începea din şcoală. Acesta era drumul! Şi aş îndrăzni să scriu, acum, după aproape un veac, că acest drum al învăţământului românesc exprima în bună măsură opera unui mare savant: academicianul Spiru Haret. Fusese, pe rând, profesor la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu, din 1881 până în 1890. A predat apoi la Universitatea din Bucureşti şi la Şcoala de poduri şi şosele. A fost matematician, astronom, pedagog. Şi a fost, mai cu seamă, reformator al învăţământului românesc, ca ministru al Instrucţiunii Publice. Cunoscut ca „om al şcolii”, s-a dovedit a fi, fără îndoială, cel mai mare reformator al învăţământului din ţara noastră, un veritabil organizator al şcolii româneşti moderne. Pe drumul deschis de Spiru Haret, şcoala a înaintat şi s-a înălţat continuu, până în anii 1945-1946. Prea puţin timp. Într-o îndelungată istorie, de peste 2.000 de ani, o jumătate de secol nu înseamnă mult. A urmat reforma comunistă a învăţământului, ce a determinat o uriaşă cădere din care şcoala românească nu şi-a revenit nici până în prezent. Şcoala şi-a diminuat astfel rolul de locomotivă a dezvoltării.
Ţara - deşi nu are astăzi drept locomotivă un învăţământ de anvergură - s-a schimbat enorm în anii tranziţiei şi în anii de după aderarea la Uniunea Europeană. Au fost puse bazele unor instituţii noi, moderne, în consens cu cerinţele economiei de piaţă. Avem legi noi. Şi, totodată, suntem stimulaţi de competiţia economică din Piaţa Comună. Din nefericire însă, vedem acum că suntem atât de mult legaţi de vechi reflexe, dobândite în anii de după Al Doilea Război Mondial, încât merge prea încet ridicarea societăţii româneşti pe temeliile deja turnate. Edificiul cel mai greu de ridicat se dovedeşte a fi cel al economiei de piaţă, lovit puternic de efectele crizei globale. Din această cauză, în primul rând, decalajele dintre noi şi ţările dezvoltate se lărgesc în loc să fie reduse. De aici se nasc nenumărate întrebări dramatice. Le sintetizez. Care sunt, aşadar, cauzele rămânerii în urmă a României faţă de ţările dezvoltate din vestul Europei şi chiar faţă de ţările în dezvoltare din Europa Centrală şi de Est? Sunt ele determinate de caracteristici proprii civilizaţiei româneşti sau sunt doar rodul unor conjuncturi efemere? Pe plan mai larg, sunt decalajele „date” pentru totdeauna sau sunt supuse revizuirii permanente? Este vreo legătură între eforturile de schimbare a ierarhiilor economice şi evoluţiile ciclice ale economiei mondiale? Care sunt perspectivele României în încercarea de a depăşi rămânerea în urmă? Poate experienţa trecutului să servească elaborării politicilor de azi? Dacă da, care ar fi principalele învăţăminte pe care le poate aduce istoria? Astăzi nu e uşor să răspundem la toate aceste întrebări. Important este însă ca ele să fie formulate. Poate, cu timpul, vor începe să se contureze şi răspunsurile. De altfel, ca să avem răspunsuri trebuie să existe mai întâi întrebări. Iar şcolii îi revine un rol uriaş în găsirea acestor răspunsuri.
