Mâna de lucru

1 Mai 2011 a trecut liniştit şi trist. Nu a fost niciun miting de protest, nu a fost nicio mare sărbătoare cu mici şi bere. Românii s-au retras în familiile lor, mai să­raci decât altădată şi mai demorali­zaţi decât oricând. Partidele de opoziţie moşmondesc programe fără dinţi şi evi­tă să spună adevărul despre desfigura­rea democraţiei sub puterea copleşi­toa­re a banilor. S-a desprins din plutonul tăcerii doar un manifest al grupului „Mâ­na de lucru”, manifest agăţat în ferestre­le unor bănci bucureştene sau plasat prin zo­nele universitare. Un text furios, îndreptat îm­potriva corporaţiilor şi politicienilor care ţin discursuri tâmpite de­spre po­po­rul „ne­performant” şi aspira­ţiile lui exa­gerate: şcoli pentru copii, spitale accesibile, pensii, concedii plătite, bănci co­recte cu cli­enţii, protecţie so­cială, drepturi vechi in­ter­zise românilor mai nou. Numele grupului este bine ales, „mâna de lucru” româ­nească fiind, în conti­nuare, singurul avantaj econo­mic pe ca­re guvernul oranj in­tenţionea­ză să-l ex­ploateze. O mână de lucru prost plătită şi despuiată de orice protecţie reală, taman bună de jupuit, as­ta este esenţa „reformei”. Guvernul deja s-a angajat să menţină la nivel foarte modest salariile, serviciile publice, be­neficiile sociale şi protecţia legală ofe­ri­te salariaţilor.
Remunerarea forţei de muncă din Româ­nia este mai mult decât modestă şi, chiar şi aşa, angajatorii se plâng pe toate drumurile de costul forţei de mun­că. Faptul că în anul 2010, în plină recesiune, excedentul brut de exploatare şi venitul mixt s-au apropiat de 56 de mi­liarde de euro - cu mult mai mult decât suma destinată remunerării forţei de  muncă, situaţie rar întâlnită în Uniunea Europeană! - pare a nu fi de ajuns pentru interesele insaţia­bilului capital. Dacă salariile nete nu mai pot fi reduse fără a fi pusă în pericol stabilitatea forţei de muncă, angajatorii se gândesc să ope­reze, cu mâna Guver­nu­lui, reduceri semnificative ale contribu­ţiilor sociale, adică să pună în pericol indemnizaţiile şome­rilor, asistenţa medicală, pensiile. Mo­tivul? Aceste contribuţii reprezintă, teoretic, o proporţie prea mare din salariul brut al angajaţilor. În realitate, ponderea reală a impozitării muncii (im-pozitul pe salariu şi contribuţiile sociale achitate de salariaţi şi angajatori) în tota­lul remuneraţiei salariaţilor este de 30%, sub media UE de 36,5% şi mult sub valorile de peste 40% înregistrate în Belgia, Franţa, Italia, Ungaria, Austria sau Sue­dia. O fi atunci remunerarea muncii prea mare în România? Eurostat ne arată că remunerarea salariaţilor (adică totalul remuneraţiilor în bani şi în natură pe care salariaţii le primesc, inclusiv contribuţiile sociale achitate de angajatori, formarea profesională şi alte beneficii) reprezintă cam 40% din PIB, mult sub media de 48,6% din UE.
Or fi exagerate costurile non-salariale (for­mare profesională, costuri de recru­ta­re, costul echipamentelor de lucru) cu forţa de muncă? Experienţa ne spune că nu, la fel arată şi statisticile Eurostat: 25% din costul total cu forţa de muncă. Nu există temeiuri îndreptăţite de asalt împotriva sistemului de protecţie so­cia­lă. Ba, dacă e să fim cârcotaşi, sa­la­riaţii ar avea dreptul să chestioneze mai agresiv raportările oficiale referitoare la drepturile lor salariale, raportări care pretind că salariile propriu-zise şi bene­ficiile sa­la­riale, în bani şi în natură, re­prezintă 30% din PIB în anul 2010. Însă o soco­tea­lă simplă, bazată pe datele oferite de Insti­tutul Naţional de Sta­tis­tică, ne arată că toate câştigurile sala­riale brute (în bani şi în natură) ale celor 4,2 milioane de sa­lariaţi înregistraţi legal în anul 2010, la care se adaugă generos şi toa­te contribuţiile sociale achitate de an­gaja­tori, abia dacă reprezintă aproape 25% din PIB. Aşa că, înainte de a saliva la gândul tăie­rilor salariale şi al redu­ce­rilor fiscale, an-ga­­jatorii şi patronii ar trebui să se mai gân­dească la sursele lor de profit, decla­rat şi nedeclarat în Ro­mâ­nia. Altfel, aşa cum spune şi textul mani­festului rătăcit pe zidurile  bu­cu­reştene, „într-o zi Mâna de lucru o să vă strângă de gât!”. Pare imposibil? Nu e.