Printre termenii „la modă” pe culoarele instituţiilor europene şi în textele documentelor oficiale naţionale şi internaţionale, întâlnim, cu o tot mai mare frecvenţă în contextul deja anunţatei crize alimentare globale, pe cel de „agricultură durabilă”. Într-adevăr, în ultimii ani, asistăm la o reevaluare a importanţei pământului (terenurilor) şi a utilizărilor sale, ca resursă limitată, deosebit de vulnerabilă ecologic şi indispensabilă dezvoltării. Dar, în ciuda sporirii folosirii sale, cuvântul devine din ce în ce mai lipsit de conţinut, în condiţiile realităţilor actuale, şi transformat într-un obiectiv generic în privinţa semnificaţiilor lui.
Într-o definiţie larg acceptată, agricultura durabilă reprezintă acel tip de agricultură care asigură o producţie sănătoasă, cu respectarea cerinţelor protejării mediului şi conservării echilibrelor ecologice, este echitabilă din punct de vedere social şi viabilă ca sector economic, păstrează şi continuă practicile tradiţionale, inclusiv pe cele culturale, ale populaţiei locale, şi promovează o bună guvernanţă agroecologică.
Iar pentru circumscrierea şi cuantificarea stării de durabilitate au fost instituite trei sisteme de indicatori: environmentali (conservarea agrobiodiversităţii, fertilizarea raţională, recurgerea la „îngrăşăminte verzi”, adaptarea la specificul mediilor naturale locale, menţinerea şi întreţinerea peisajelor agrare tradiţionale etc.); economici şi sociali (menţinerea unui număr cât mai mare posibil de exploataţii agricole, specializa-rea în producţia de calitate, stabilirea de circuite scurte de comercializare, dezvoltarea multifuncţionalităţii graţie, în special, promovării agroturismului); etici, vizând mai ales modul de comercializare a produselor agricole: filiere de comerţ echitabile, care să poată fi stabilite la nivel local (vânzare directă) ori la nivel internaţional (pentru cafea, ceai, citrice etc.), cu etichetă/marcă adecvată.
După gradul de ruptură cu agricultura productivistă, prădătoare şi puternic poluantă, şi de respectare a indicatorilor ecologici, agricultura durabilă poate fi de o anvergură slabă sau forte. Prima ipostază este ilustrată de aşa-zisa „agricultură rezonabilă” (integrated farming), având ca obiectiv integrarea producţiei agricole cu mediul său (natural) şi care are în comun cu agricultura biologică aspecte precum: trasabilitatea practicilor agricole, conservarea biodiversităţii, gestiunea deşeurilor explotaţiilor, respectarea drepturilor animalelor, întreţinerea peisajului etc., dar rămâne tributară modelului productivist prin recurgerea, atunci când este cazul, la produsele chimice de sinteză, produsele fitosanitare etc. Prototipul formei „forte” a agriculturii durabile este reprezentat, în linii mari, de agricultura biologică (organic farming), caracterizată prin neutralizarea fertilizanţilor de sinteză de origine industrială, recursul cât mai rar posibil şi mai limitat la produsele chimice destinate protecţiei plantelor şi animalelor şi promovarea practicilor agricole tradiţionale şi ecologice.
Comparate cu datele realităţii evidente, aceste cerinţe minime par atât de teoretice şi de ideale, deopotrivă în plan mondial şi naţional!
În condiţiile unei populaţii a planetei de circa 7 miliarde de persoane, care revendică dreptul la hrană adecvată ca nou drept uman fundamental, ale unui tip de dezvoltare dominant prădător, bazat exclusiv pe concurenţă, competitivitate şi profit, şi în lipsa respectului unor norme minime de etică şi echitate, amprenta agroecologică devine insuportabilă. Iar soluţionarea problematicii unei agriculturi durabile, (aproape) imposibilă!
