Trecerea la euro, o afacere eminamente politică

După câteva fente, eschive şi declaraţiii contradictorii, Guvernul întrunit în şedinţă extraordinară a decis ca termenul pe care şi-l propune România pentru trecerea la euro să rămână 2015. De data aceasta, în comunicatul oficial de la Palatul Victoria nu se mai precizează ziua şi luna, lăsând să se întrevadă renunţarea benevolă la data de 1 ia­nuarie. În fond, ce mi-e 1 ianuarie, 31 de­cembrie sau, de ce nu, 1 aprilie? Important e că din acel moment euroii vor circula liber şi oficial prin conturile, cardurile şi buzu­na­re­le românilor. Ca o minimă concesie, s-a propus ca timp de un an să circule în paralel moneda europeană şi leul nostru cel caduc.
De aici putem porni o întreagă discuţie de­spre cât de realist este acest termen, dacă putem sau nu să îndeplinim criteriile de la Maastricht, mai ales că doi din cei patru ani rămaşi până la atingerea obiectivului sunt electorali în România. Dinspre Banca Na­ţio­nală transpare o notă optimistă: cu datoria publică stăm bine (la jumătatea minimului acceptat), cu fluctuaţiile cursului de schimb aşijderea, dobânzile sunt şi ele destul de aproape. Rămân doi cartofi fierbinţi, ca să-l citez pe consilierul guvernatorului: deficitul bugetar şi inflaţia. Or, deficitul, spune Adrian Vasilescu, este pe un trend descendent şi, dacă Guvernul respectă angajamentele asumate prin acordul cu FMI, se va încadra în limitele impuse în zona euro. Mai rămâne in­flaţia, adevărata provocare, dar există şi po­sibilitatea să fim admişi în zona de preaderare şi cu unul dintre criterii (respectiv inflaţia) neîndeplinit, însă cu o foaie de parcurs clară pentru perioada următoare.
Sunt însă alte voci, bunăoară fostul ministru al finanţelor Sebastian Vlădescu, care a de­clarat răspicat la Antena 3, în cadrul emisiunii „Săptămâna Financiară”, că România nu are nicio şansă ca până în 2015 să îndepli­nească criteriile de aderare la zona euro. Dar cum moneda unică este însăşi coloana vertebrală a Uniunii Europene, fostul ministru e de părere că trebuie luată cât mai grabnic, în următoarele 6 luni, o decizie politică la nive­lul UE, care să revizuiască atât modul de a­doptare a euro, cât şi politica fiscală şi mo­netară a Uniunii. Cu alte cuvinte, Vlădescu propune o abordare politică a chestiunii, ceea ce nici măcar n-ar constitui o noutate. Noi, cel puţin, ar trebui să recunoaştem cu sinceritate că aderarea la Uniunea Euro­pea­nă a României a fost o decizie eminamente politică. Şi atunci, de ce nu s-ar proceda si­mi­lar şi în cazul trecerii la euro?
Pentru publicul larg, impactul unei astfel de decizii e destul de greu de evaluat în mo­mentul de faţă, mai ales în condiţiile în care moneda europeană circulă de facto pe teritoriul României, tranzacţiile oficiale fiind singurele unde leul deţine supremaţia, pe cale legislativă. Totuşi, experienţa trecerii la euro a fost traumatizantă pentru cetăţenii tu­turor statelor, puterea de cumpărare scă­zând semnificativ imediat după schimbare. Mai mult, sunt voci din ce în ce mai articulate care aduc argumente în favoarea tezei că această criză ar fi fost mult mai uşor de suportat de state precum Grecia, Por­tu­galia, Spania şi chiar Italia, dacă ele ar fi beneficiat de moneda locală, a cărei devalorizare să absoarbă şocurile mari macroeconomice.
Prin urmare, trecerea la euro nu este perce­pută automat ca un fapt pozitiv de toată lu­mea. Şi nici nu va putea să mulţumească pe toată lumea. Aşa că este foarte posibil, după cum sublinia la Antena 3, în emisiunea cita­tă mai sus, consilierul guvernatorului BNR, ca adoptarea monedei europene să fie una dintre temele principale ale campaniilor elec­torale din 2012, dar mai ales din 2016. Şi atunci, nu ar fi mai cinstit ca această chestiune să fie abordată eminamente po­litic chiar din acest an? Altfel vom asista din nou la opintelile Guvernului de a îndeplini nişte criterii în care, poate, nu va mai crede nimeni în 2015. Dar cu victime colaterale al căror număr nu se încumetă nimeni să-l es­ti­meze acum.