Un popor neperformant

Oricum am citi discursul prezidenţial, din perspectiva adepţilor sau a oponenţilor, caracterizarea poporului român ca fiind neperformant este teribil de nedreaptă. După şase ani de exercitare a celei mai importante magistraturi, domnul Băsescu a ajuns la capătul drumului justificărilor. A pornit pe acest drum în anul 2001 când, din poziţia de primar general al Bucureş­ti­lor, pretindea că nu-şi poate realiza pro­iectele eficiente deoarece nu deţine toate pârghiile de putere. De atunci, poporul român i-a dat toate instrumentele pe care le-a cerut: majorităţi politice ascultătoare, guverne supuse, premier-ecou. Când nu a mai putut spune că nu deţine puterea ne­cesară, preşedintele a descoperit că res­ponsabilitatea pentru slabele rezultate ale activităţii sale o poartă diverse categorii de români: funcţionarii publici, magistraţii, profesorii, medicii, sindicaliştii, salariaţii, mămicuţele şi copilaşii, bolnavii, handicapaţii, pensionarii, militarii, poliţiştii, săracii, agricultorii. Niciodată el însuşi, niciodată politicile sale mioape, niciodată guvernele sale incapabile, niciodată politicienii partidului peste care s-a aşezat ca o lespede. Acum, preşedintele spune că întregul po­por nu este performant şi-i încurcă soco­telile şi proiectele. Exasperarea sa agresivă nu mai reuşeşte să acopere evidenta incapacitate politică personală şi îngustimea viziunii sale. Doar teama că ora bilanţului se apropie şi că istoria va consemna rezultatele penibile ale mandatelor sale prezidenţiale poate explica stupiditatea învinovăţirii poporului pentru eşecurile politicii sale.
Poporul este neperformant? Preşedintele a uitat să menţioneze şi care sunt premisele reuşitei unui popor: educaţie accesibilă şi de calitate, sistem sanitar accesibil şi de calitate, politică salarială corectă, un me­diu economic deschis şi suportiv pentru micile iniţiative antreprenoriale, o politică fiscală onestă şi protectivă pentru cei mulţi şi, nu în ultimul rând, elite naţionale dedicate şi binelui general, nu numai contului personal. Românii muncesc pentru salarii de mizerie, care nu acoperă mulţumitor fac­turile curente şi hrana zilnică. Când suma salariilor nete încasate de cei peste 4 milioane de salariaţi nu depăşeşte 17 miliarde de euro anual (mai puţin de 15% din PIB!) este stupid să aştepţi din partea salariaţilor să aibă resurse şi curaj pentru a începe o mică afacere pe cont propriu. Iar băncile nu sunt tocmai prietenoase cu temerarii lipsiţi de bani, nu-i aşa? S-a supărat domnul Băsescu pe ţăranii care nu-şi ară hectarul din spatele casei. S-a întrebat însă cum poate un ţăran vârstnic - că tinerii muncesc prin Spania, Portugalia, Italia sau Marea Britanie! - să finanţeze o nouă cultură agricolă şi să obţină şi un mic profit din truda sa, pe o piaţă ostilă şi lăsată vraişte? Gospodăria ţărănească nu funcţionează la noi ca o unitate econo­mică, căci riscurile sunt toate lăsate în seama ţăranilor, iar profiturile sunt la samsari şi comercianţi.
Curajul şi iniţiativa popoarelor se manifestă doar acolo unde există o temelie de minime certitudini, asigurată de stat. Belgianul ştie că dacă mica sa afacere nu reuşeşte din prima încercare nu pierde şi casa familiei sale, pentru că falimentul per­sonal este reglementat. Englezul ştie că, oricât de ghinionist ar fi şi orice eşec ar întâmpina, dacă se îmbolnăveşte nu moare ca un câine în şanţ pentru că sistemul public de sănătate îl are în grijă. Danezul ştie că poate fi concediat de pa­tronul său în orice clipă, dar este sigur şi că alocaţia de şomaj va depăşi 70% din salariul avut anterior, că va beneficia de formare profesională pentru a obţine ulterior o altă slujbă şi nu va deveni un cer­şe­tor-şomer. Francezul ştie că, după o viaţă de muncă, nimeni nu se va juca cu pensia sa după cum visează preşedintele într-o noap­te. Românii nu au nicio certitudine. La drept vorbind, domnul Băsescu i-a în­vă­ţat un singur lucru: să nu-şi pună spe­ranţele în nimic. România a ajuns o junglă devastată de o dreaptă politică de strân­sură, decăzută moral. În aceste condiţii, să supravieţuiască invaziei de lăcuste portocalii este cea mai mare performanţă a ro­mânilor. Alte popoare nu ar reuşi.