Spuneţi ce vreţi, dar eu nu mai cred că basmele sunt artă pentru artă. Luaţi de exemplu cazul Cenuşăresei: e clar că undeva, cândva, o mie de fete au visat să se mărite cu baronul local. Una a reuşit, iar istoria n-a făcut decât să adauge patina respectabilităţii peste ceea ce, fără îndoială, n-a fost decât un alt caz Columbeanu sau Borcea, de secol XIV.
Tocmai de aceea pot să înţeleg de ce ne extaziem la nunta regală şi ne enervăm la cea din interes, deşi în mod clar vorbim despre acelaşi lucru. Praştia doar e verişoară cu bomba atomică. Şi amândouă conspiră la comiterea unei crime: uciderea în floarea vârstei a libertăţii unui bărbat.
Totuşi, ca să încerc să capturez şi altceva decât publicul misogin, am să pun o vorbă bună şi pentru doamne, mai ales că jumătate din cele cu care am vorbit mi-au mărturisit că au trăit, în jumătatea de zi cu nunta, ca într-o poveste.
Sigur, e o poveste. Dar ea nu e fata cea bună a moşului. Atunci când Kate l-a cunoscut pe prinţ a fost exact în situaţia omului care intră în magazinul de ceasuri cu un buget nelimitat la dispoziţie. Ce va cumpăra? Sigur nu un Swatch, deşi între el şi un Patek diferenţele de utilizare sunt nule, pentru că ambele îţi spun ce oră e, probabil un pic mai precis în cazul Swatch-ului. Kate a luat Patek-ul pentru că se asorta cu visul oricărei fete care a avut în viaţa ei o Barbie, versiunea Rapunzel. „Nobil“ e cel mai tare brand cu putinţă. „Prinţ“ e versiunea lui de lux. „Britanic“ e oarecum mai bine decât „Saudit“ pentru că saudiţii, într-un mo-ment de creştere inflaţionară, au stricat piaţa cu prinţi din ce în ce mai săraci şi tupeişti, pe măsură ce te îndepărtezi de gura sondei de petrol.
Mă rog, vorbim însă aici despre consum. Nunta regală e de fapt un act de consum simbolic (vreau să vedeţi că am trecut pe la semiotică în facultate), mijlocit de oameni cu un ochi pe camera din catedrală şi altul pe ecranul cu rating şi deci încasări. Vorbim de consumul în masă al unui prinţ, produs în atelierele de serie mică ale uneia dintre ultimele monarhii din Europa. Am zis ultimele? Părerea mea e că orice ţară care aboleşte monarhia acum trebuie să fie în stare să plătească pentru zece spectacole de circ moca în fiecare oraş, în fiecare lună, ca să suplinească pierderea de entertainment cu pedigree rezultată.
Vă scriu aceste rânduri din Elveţia, la vreo 20 de kilometri de Versoix. Acum 20 de ani, presa română scria că „Regele Mihai e deja prea bătrân ca să mai poată lua conducerea chiar şi simbolică a ţării“. Iată că ne-am înşelat: acum puteam avea 20 de ani de monarhie...
Calculaţi cât face asta în nunţi!
