O mare parte din băncile comerciale care au contribuit la reinventarea capitalismului în România au avut parte de un sfârşit tragic. Fie că au fost victime ale unor oportunişti, fie că au fost devalizate din interior, au sfârşit prin a-şi închide porţile în faţa clienţilor nemulţumiţi. În majoritatea cazurilor, cei vinovaţi de fraudă sunt şi acum în libertate, iar preţul îl plătim toţi.

În anii ’90, sistemul bancar ro­mânesc a fost victima unui grup relativ restrâns de oa­meni de afaceri care, bucurân­du-se de sprijin politic, au înfiinţat şi desfiinţat bănci după bunul plac. Culmea, decada „primitivă” a siste­mului bancar modern din ţara noastră nu a cunoscut atât falimente, cât lichidări judiciare oneroase şi fuzi­uni dictate politic.

Cea mai mare prăbuşire este cea a Bancorex, fosta bancă prin care se derulau operaţiunile de co­merţ exterior ale României comuniste. Aceas­ta a devenit după 1990 „banca-amiral” a ţării, deţinătoare a unui procent co­vârşitor din valuta statului ro­mân şi întâiul sprijin al Băncii Naţio­nale în eforturile de stabilizare a eco­nomiei, dar a sfâr­şit prin a fi atacată din toate părţile şi în final „scufundată”.
În vârtejul anilor de instabilitate monetară şi maximă volatilitate a cursului valutar au fost „torpilate” şi alte bănci. Dacă cele mari, precum Dacia Felix sau Bankcoop, au fost sabotate din interior, există şi bănci care au pornit la drum cu intenţii bune, însă au eşuat lamentabil (Ban­ca Internaţională a Re­ligiilor). O a treia categorie - şi cea mai răspândită - este cea a băncilor create special pentru a fi scufundate. Aici regăsim Banca Albina, Co­lumna Bank, Cre­dit Bank, Banca Turco-Română, No­va Bank şi băn­cile lui Sorin Ovidiu Vîntu (Banca Română de Scont şi Banca de In­vestiţii şi Dezvoltare). A­cestea au fost simple obiecte de de­cor pe pia­ţa bancară, „aranjate” pentru a a­tra­ge cât mai mulţi clienţi spre o pa­gubă iminentă, dar greu de anti­cipat în acea perioadă.

Ţinte false
De cele mai multe ori, procesele în care s-au judecat fraudele bancare majore au eşuat prin focalizarea pe ţinte false. Din „lipsă de probe” şi al­te motive, uneori puerile, rechizito­riile au avut succes doar prin eşaloa­nele inferioare ale băncilor prăbu­şi­te. În ultimii 20 de ani au fost judecaţi şi condamnaţi doar câţiva func­ţio­nari, care au primit pedepse blân­de sau chiar cu suspendare. În ace­laşi timp, preşedinţii şi directorii băn­cilor au fost supuşi cercetărilor şi urmăririi penale, dar au scăpat în­tot­­deauna basma curată. Excepţia de la regulă este preşedintele Bank­coop, trimis în spatele gratiilor pentru luare de mită, nicidecum pentru abuz în serviciu.
O altă categorie avantajată de jus­tiţia din România este cea a oameni­lor de afaceri care au profitat de bănci până le-au adus în stare de fali­ment. Sunt oameni pe care astăzi nu-i mai întreabă nimeni cum au reuşit să facă primul milion, aface­rişti care şi-au construit adevărate „imperii” cu banii pe care au „uitat” să-i returneze băncilor. Un exemplu este George Constantin Păunescu, cel care a „contribuit” la falimentarea Bancorex şi Bankcoop. Acuzat de sub­mi­narea economiei naţionale, acesta a fugit în SUA, iar după câţiva ani de exil s-a reîntors la Bucureşti fără probleme. Acum nimeni nu-i a­meninţă bună­starea, mai ales că ac­tuala putere politică l-a adoptat ca spon­sor. Un alt personaj pe care nimic nu pare să-l afecteze este Sorin Ovidiu Vîntu, care în afară de FNI are la activ şi afaceri oneroase cu trei bănci - la două fiind chiar acţio­nar majoritar. Un alt exemplu, de data aceasta dintre „opozanţii” puterii, este Dinu Patriciu, a cărui avere a crescut şi graţie abilităţii cu care a manevrat creditele obţinute de la Bancorex.
Lista celor care au „stors” credite de la băncile aduse în stare de faliment conţine mai toate „personali­tă­ţile” vieţii socio-economice de astăzi, indiferent de coloratura politică. Printre cei vinovaţi de prăbuşirile din sistemul bancar postdecembrist se numără şi înalţi funcţionari, pentru care singura politică este cea a banului. Toţi sunt oameni care au făcut statul român să „înghită” pa­gube de miliarde de dolari şi pe care acelaşi stat îi protejează şi astăzi, oameni pentru care puterea a fost o constantă în ultimii 20 de ani.

Credit Bank
Fondată în 1990, Credit Bank (Re­naşterea Creditului Românesc) a fost prima instituţie bancară falimentară. BNR i-a retras autorizaţia de funcţio­nare în 1997, an în care a început şi procedura de lichidare. Falimentul a fost pronunţat oficial în anul 2000, iar valoarea prejudiciului a fost es-timată la 4.000 de miliarde de lei vechi.
Acţionar majoritar al acestei bănci a fost Gigi Kent, primul mare aface­rist-interlop al României postre­volu­ţio­nare. Pe numele său adevărat Vasi­le Gheor­ghe, acesta era un con­dam­nat de drept comun eliberat prin de­cretul de am­nistie semnat de Ion Ilies­cu în ia­nuarie 1990. Plecat din ţară, s-a în­tors cu bani şi a în­fiin­ţat banca pe care în câţiva ani a de­va­lizat-o. Ală­turi de el au fost con­dam­naţi preşe­din­tele băn­cii, Marcel Ivan, şi vicepre­şedintele Ste­riu Popes­cu, care au acordat credite preferenţiale şi au falsificat evidenţele contabile ale băncii. Prin­cipalii „clien­ţi” ai a­ces­tor cre­dite au fost chiar acţio­narul Gigi Kent, Ivan şi Po­pescu, dar şi „mi­­liarda­rul de carton” Ilie Alexan­dru (pa­tronul Her­mes Slobozia).
Condamnaţi la închisoare, cei im­pli­caţi au fugit din ţară sau au invocat mo­­tive medicale pentru a scăpa de pe­deapsă. A urmat un lung şir al decese­lor, interpretat de mulţi ca un „bles­tem” al păgubiţilor. Marcel Ivan a murit neaşteptat, la 61 de ani, şi tot su­bit a de­ce­dat şi Peter Blum, un membru al Con­siliului de Adminis­tra­ţie. Steriu Po­pescu a fugit în SUA, de unde s-a întors bolnav de cancer şi a sucombat la câte­va zile de la re­ve­ni­rea în ţară. Al doilea preşedinte al băncii, Emil Cioflan, a fă­cut atac de cord în biroul său de la universitatea al cărei rector era, iar al trei­lea, Radu Mihail Paul, a decedat şi el, ur­mat de Gigi Kent şi Ilie Alexandru.

Banca Albina
Banca Albina este prima bancă postrevoluţionară asupra căreia s-a iniţiat procedura de faliment. Prejudiciul creat s-a ridicat la circa 1.200 de miliarde de lei vechi, sumă calculată după aportul Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare la lichidarea băncii.
Banca s-a aflat în dificultate încă din primul an de activitate (1996), întrucât acţionarii săi nu au avut răbdare să atragă fonduri mai însemnate. Dintr-un raport al lichidatorului băncii reiese că un grup de firme patronate de acţionarul Giovani Giovanardi a obţinut credite preferenţiale. Societăţile italianului aveau, la data declanşării falimentului, restanţe la credite de 57,8 miliarde de lei vechi şi dobânzi neachitate de alte 62,6 miliarde.
În ciuda unei campanii de atragere a capitalului prin acordarea unor dobânzi mari la depozite, Albina a intrat în incapacitate de plată. Giovanardi a fost arestat şi judecat. Au mai fost cercetaţi penal - nu şi condamnaţi - fostul director al băncii, Ion Ruşinaru (decedat), fiul său, Ion I. Ruşinaru, director al sucursalei Unirea, Vasilica Sîrb, directoarea sucursalei Smârdan, şefii serviciului credite - Sevastian Stroe şi Horia Nicorici -, precum şi doi contabili - Elisaveta Ion şi Radu Rădoi.

Bancorex
Bancorex nu a dat niciodată faliment, ci doar a fuzionat cu BCR în momentul în care statul român a decis transferul sediilor şi activelor performante la BCR şi a celor neperformante către AVAB/AVAS. Cu toate acestea, despre Bancorex se afirmă că este cea mai răsunătoare „prăbu­şi­re”, pagubele înregistrate la bugetul de stat fiind de 600 de milioane de dolari şi 9.846 miliarde de lei vechi.
Privită ca „banca partidului” care a condus ţara după Revoluţie, Ban­corex a căzut victimă regimului po­li­tic instaurat după alegerile din 1996. Cei „15.000 de specialişti” ai Conven­ţiei Democratice au căzut de acord că este momentul ca mane­vre­le financiare ale baronilor PDSR să se opreas­că, întrucât o mare parte din cei care începeau să domine zona pri­vată a economiei româneşti o făceau pe ba­za creditelor de la Bancorex.
Justiţia l-a considerat principal au­tor al colapsului pe Răzvan Teme­şan, deşi acesta a condus banca doar din 1994 până în 1997, timp în care societatea a primit cel mai înalt rang acordat vreodată unei bănci româ­neşti de către Thompson Bankwatch. Bancherul a fost arestat pentru abuz în serviciu şi i-au fost întocmite 13 do­sare, niciunul finalizat cu verdictul „vinovat”. Mai mult, acesta a câş­ti­gat la CEDO un proces împotriva statului român, fiind despăgubit pentru arestarea sa nelegală. În plus, în­lo­cuirea sa din funcţia de preşe­dinte al Bancorex este considerată în prezent ilegală.
Înlocuitorul său la conducerea băncii, Florin Andrei Ionescu, şi-a câş­tigat porecla de „Terminator”, de­oa­rece a condus banca spre pră­bu­şire. Dintre „performanţele” sale pu­tem nota „migraţia” unui procent de 40% din clienţii băncii către alte societăţi, procentul de 74% din creditele aprobate ce s-au dovedit a fi neperformante şi renunţarea de către Ban­corex la finanţarea importurilor de petrol în favoarea unor bănci străine (afacere de circa 60 de milioane de dolari pe an).

Banca Columna
În acest caz avem de-a face cu o bancă înfiinţată de per­soane care s-au ascuns de la bun început în spatele unei căsuţe poştale din Elveţia, sub numele „firmei” Ma­nel Finanz AG. Columna a reuşit să atragă depozite din partea unor instituţii precum FPS/APAPS şi CEC, insti­tuţii care au depus 64 de miliarde de lei şi 10 milioane de dolari, respectiv
35 de miliarde de lei vechi. În 1997 banca a început să aibă probleme, iar cei doi creditori ai băncii au cerut declanşarea falimentului, pronunţat abia în 2003, după ce au fost scoase la iveală afaceri oneroase, îm­prumuturi cu mult peste limita legală acordate unor fir­me, sponsorizări dubioase, precum şi transferul a milioane de euro în străinătate.
Eliminarea Băncii Columna din piaţă s-a produs la in­tervenţia BNR, care a hotărât sancţionarea băncii cu „in­terzicerea efectuării de operaţiuni privind primirea de depozite, în lei şi valută, de la persoane fizice şi juridice”. În plus, i-a decăzut din funcţii pe toţi cei care au administrat banca: foştii preşedinţi Vasile Bostan, Ortansa Nicu­lescu Petrescu, vicepreşedinţii Ion Anghel, Ileana Maria Hada, Alexandru Alexe Padina şi Anghel Mirea, precum şi cen­zorii Constantin Drăgan, Nicolae Duţă şi Sofronia Buşe. Aceştia nu au mai putut deţine funcţii la nicio socie­ta­te bancară pe o perioadă de cinci ani. 

Bankcoop
La data la care BNR a solicitat tribunalului declanşarea falimentului Bankcoop, aceasta avea un patrimoniu net negativ de 1.650 miliarde de lei vechi. Banca Naţională a trebuit să pună la dispoziţia Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar peste 2.000 de miliarde pentru a-i putea despăgubi pe cei peste 600.000 de clienţi ai băncii.
Pus sub acuzare pentru falimentarea băncii a fost preşedintele acesteia, Alexandru Di­­nu­lescu. Acesta a profitat de lentoarea cu care anchetatorii strângeau probe împotriva sa şi a fugit în SUA, în baza unei vize de in­ves­titor. Tot acolo se refugiase şi prietenul său, Geor­ge Constantin Păunescu - un alt „investitor” în economia americană. Fostul preşe­din­te al băncii a fost reperat în 2002 de câţiva jur­na­lişti români şi americani în Al­bany/New York, fiind arestat apoi în Philadel­phia/Pe­nnsyl­­­va­nia, de unde a fost extrădat.
Deşi funcţia deţinută îl făcea direct res­ponsa­bil de situaţia Bankcoop, anchetatorii nu au putut dovedi decât că Dinulescu a cerut şi primit mită din partea mai multor oameni de afaceri, pentru înlesnirea obţinerii unor cre­di­te, pentru reeşalonări ale altora şi „aran­ja­rea” u­nor licitaţii valutare. Abuzul în serviciu a fost şi el dovedit, prin credite preferen­ţia­le acorda­te lui Cătălin Botezatu şi Ale­xan­dru Rădu­can. Aceştia au căpătat astfel la rân­dul lor câte un dosar penal şi o scurtă „expe­rien­­ţă” în spatele gratiilor.

Banca Internaţională a Religiilor
Banca Internaţională a Religiilor (BIR) a fost fondată la iniţiativa lui E­mil Iota Ghizari (fost prim-viceguver­na­tor BNR, actualmente director ge­ne­r­al Transfond), Arin Stănescu (cel mai cunoscut lichidator bancar din ţară) şi Valeriu Stoica, avocat şi lider PDL. La constituirea capitalului acestei bănci au contribuit Mitropoliile Moldovei şi Olteniei, Biserica Arme­neas­că, Cultul Penticostal, Muftiatul de la Constanţa, Casa Regală din Ara­bia Saudită, dar şi companii precum SNCFR.
Banca a fost declarată falimentară în anul 2000, din cauze declarate oficial ca fiind „rodul unei acţiuni de cri­mă organizată şi corupţie institu­ţionalizată”, pusă la cale de „un grup de interese constituit din mai multe persoane, printre care avocaţii Arin Stă­nes­cu, Călin Andrei Zamfirescu, Fla­­vius Baias şi alţii, împreună cu per­soa­ne din conducerea BNR - Emil Iota Ghi­zari, Mihai Bogza şi alţii”, precum şi prin „complicitatea unor magistraţi de la diferite instanţe”.
În afacerea BIR au mai fost implicate şi alte instituţii, ceea ce a „îngreu­nat” rezolvarea dosarului la DNA şi a­ducerea vinovaţilor în faţa justiţiei. Ast­­fel, în perioada 1999-2001, şeful Di­recţiei Juridice a băncii a fost Ion Şan­dru, fostul şef al direcţiei juridice a Se­­curităţii şi mai apoi a SRI, om de în­credere al lui Mircea Gheordunescu (prim-adjunct al directorului SRI între 1997-2001).
În 2003, din fişetele DNA au „dispărut” o serie de documente, fapt ce a cauzat scoaterea de sub acu­za­­re (din lipsă de probe) a celor implicaţi, în  frunte cu Iota Ghizari şi Bog­za. Sin­gurii condamnaţi în dosar sunt Dinel Niţu (fost Staicu), Radian Ră­cea­lă - fostul şef al Direcţiei creditare şi Vio­rica Duţu - şefa serviciului cre­ditare.


 Banca Dacia Felix
Prima bancă privată din Ro­­mânia postrevoluţionară, în­fi­in­ţată în 1991 la Cluj-Na­poca, a uimit timp de 10 ani mediul de afaceri cu servicii şi eficienţă „ca în Vest”, după care s-a pră­buşit brusc. Vino­vaţi sunt chiar fondatorul Se­ver Mureşan şi directorul Mir­cea Horia Hossu. Arestaţi pentru abuz în serviciu, fals material, uz de fals, înşelăciune şi folosirea creditului cu rea-credinţă, cei doi au fost elibe­raţi din cauza unor „vicii de procedură”. Pentru a scăpa de procese, Mureşan a „luat” apoi cetăţenie franceză şi s-a refugiat în Hexagon unde a fost condamnat pentru neplata unor taxe şi impozite. Noii săi conaţionali l-au predat apoi el­veţienilor, care l-au ţinut şi ei la „răcoare”. În total, Mureşan a stat la închisoare circa patru ani, iar în România a fost condamnat abia în 2009 (pe fond). Un tribunal din Constanţa l-a obligat să plătească (alături de Hossu) 100 de milioane de do­lari, 16 milioane de lei, 10 mi­lioa­ne de franci elveţieni şi e­chi­valentul a 2.770.000 de fran­ci francezi (la valoarea ieşirii acestora din circulaţie).
Sever Mureşan care, la apo­geul „combinaţiilor”, a făcut e­chipă de tenis la dublu cu Geor­ge Bush Sr. (împotriva cuplului T. Meleşcanu - A. Năstase) a în­cercat în 2005 să revină în prim-plan cu afaceri în domeniul imobiliar, cu sprijinul a pa­tru generali MApN, însă a eşuat. În prezent este liber, în­trucât anul trecut un tribunal din Lille, Franţa, l-a achitat în procesul în care era acuzat că ar fi ordonat uciderea unui finanţist elveţian.
Revenind la Banca Dacia Felix, trebuie spus că activele sale au fost preluate de Eurom Bank (controlată de omul de afaceri israelian Freddi Robin­son prin intermediul firmei olandeze Kolal BV). În 2006, Kolal BV a vândut pachetul de 99,27% din acţiunile Eurom către Banca Leumi.


Banca Română de Scont
În 1996, mai mulţi oameni de afaceri din Braşov au înfiinţat banca Astra, cu un capital de 50 de miliarde de lei vechi. În 1998 Astra a fost preluată de grupul financiar Gelsor, controlat de Sorin Ovidiu Vîntu, şi a devenit Banca Română de Scont. După un timp, grupul Dramiral, condus de Mihai Iacob, a cumpărat 63% din BRS, după care au urmat devalizarea şi prăbuşirea băncii şi apoi o lungă perioadă de cercetări penale. Acestea s-au încheiat în martie 2010, când procurorii DIICOT i-au trimis în judecată pe Mihai Iacob şi pe fostul director al băncii, Teodor Nicolăescu. Cei doi au comandat produse petroliere de la RAFO Oneşti în valoare de 160 de miliarde de lei, dar nu au plătit decât o parte din sumă, restul fiind „garantaţi” printr-un extras de cont fals, eliberat de Nicolăescu la instigarea lui Iacob. Primul a fost ţinut în arest timp de doi ani (2001-2003), fără a fi însă condamnat, iar cel de-al doilea tărăgănează procesul prin diverse acte medicale menite să-i ateste starea gravă a sănătăţii.
Pe modelul Dinulescu - Bankcoop, autorităţile încearcă de ani buni să-i condamne pe cei doi pe baza altor acuzaţii, dar fără succes. Altă persoană implicată în dosare legate de BRS a fost Octavian Ţurcan,  vicepreşedinte al băncii, suspectat că i-ar fi transferat bani în Indonezia lui Nicolae Popa.

Banca de Investiţii şi Dezvoltare
Deşi activitatea sa a debutat în toamna anului 2000, Banca de Investiţii şi Dezvoltare (BID) păstrează „modelul” băncilor din anii ’90, create pentru a fi „scufundate”. Este cea de-a do­ua bancă înfiinţată de Sorin Ovi­diu Vîntu, iar preşedintele Consiliu­lui de Administraţie al acesteia a fost Nicolae Văcăroiu.
BID a făcut parte, alături de BRS, dintr-o reţea construită în jurul grupului Gelsor. Societa­tea a fost dizolvată în martie 2002, în urma deciziei acţiona­ri­lor. La acel moment, Vîntu deţi­nea peste 90% din acţiuni, un pa­chet de 4,95% din acţiuni se afla în posesia SIF Mun­te­nia, iar 0,5% din capitalul social era împărţit de mai multe persoane fizice.
În dosarul constituirii acestei bănci, Sorin Ovidiu Vîntu a fost condamnat de instanţa Ju­decătoriei Sectorului 1 Bucu­reşti la trei ani de închisoare, dar omul de afaceri a făcut a­pel pe motiv că nu au fost ad­mi­nistrate toate probele. A ob­ţinut apoi amânări pe baza u­nor ex­cepţii de neconstituţio­na­litate, iar dosarul este în continuare nerezolvat.
Nicolae Văcăroiu a negat e­xis­tenţa vreunui contract sem­nat cu Vîntu, însă decla­ra­ţiile sale au fost contrazise prin pu­blicarea în presă a unui contract în valoare de 10,8 miliar­de de lei (vechi), fapt ce a iscat o suită de procese.
În 2009, CEDO a confirmat validitatea documentului şi a anulat condamnările dictate în România împotriva celor care l-au publicat.


Banca Turco-Română
Banca Turco Română (BTR) a fost înfiinţată ca societate pe acţiuni cu capital mixt la finele anului 1993. Principalii acţionari au fost Bayindir Holding AS (cu 63,50%), The Bank of New York (cu 28,09%) şi BCR (cu 5%). Problemele sale financiare au început la sfârşitul anului 2000, când BNR a decis să nu intervină, în baza unei promisiuni făcute de statul turc privind acoperirea datoriilor băncii. Acestea nu au fost respectate, dar în dosa­rul Băncii Turco-Române a fost anchetat doar Nicolae Mihalache, ultimul director al instituţiei, care a fost achitat întrucât se afla în relaţii de afaceri cu soţia şi fiul lui Mihai Bogza, fostul prim-viceguvernator BNR.
BTR a înregistrat pierderi de peste 1.100 de mi­liarde de lei vechi, iar obligaţiile sale către bu­ge­tul de stat şi furnizori atingeau la un moment dat 40 de milioane de dolari. În spatele fraudelor estimate la 120 de milioane de dolari s-a aflat Ka­mu­ran Çötürk (fostul preşedinte al Bayndir Holding), un personaj cu puternice conexiuni po­litice la Ankara şi care a îndeplinit la un mo­ment dat şi funcţia de consul onorific al Ro­mâniei în Antalya.


Nova Bank
„Cea mai mică bancă din sistem”, cum a fost denumită la vremea sa, îşi găseşte originea în Banca Populară Română. Intrată în faliment, aceasta a fost reorganizată şi redenumită Banca Unirea, iar în 2002 a devenit Nova Bank. În 2003 destinele sale au fost preluate de Alpur Invest - societate el­veţiană controlată de investitori ruşi, care nu au reuşit să redreseze aface­rea. Mai mult, i-au agravat situaţia (prin transferuri masive de lichidităţi în străinătate), iar după un an de funcţionare în regim de decontare specială, BNR i-a suspendat (în august 2006) licenţa. La vremea respectivă, Nova Bank avea pierderi de 13,8 milioane de lei şi active în valoare de 29,1 milioane de lei, iar preşedinte era rusul Anatoli Patron (fost ofiţer KGB). Banca a fost condusă de spioni ruşi, dar şi de securişti români cu dosare penale, precum fostul şef al SRI Prahova Corneliu Păltânea, un apropiat al magna­tului Cristian Burci. În dosarul Nova Bank, DNA i-a mai cercetat pe Iurie Cecan (fost director al băncii) şi Dmitry Vavulin (fost acţionar), pentru acordarea unui credit de două milioane de dolari cu încălcarea normelor bancare. Aceştia au fost însă scoşi de sub urmărire penală în aprilie 2007.