„Cartea Alcool” a lui Ion Mu­reşan (Editura Charmides) era aş­teptată de ani şi ani. Mitologicul poet al Ardealului, despre care se spunea că dă clasă oricând poeţi­lor optzecişti regăţeni (dar nu vrea!), trebuia să producă eve­ni­mentul şi, iată, l-a produs. Aştep­ta­rea şi aura de mare scriitor au contribuit şi ele la succesul cărţii, dar me­ritele lui Ion Mureşan nu-s puţine. Global, putem vorbi de un eveniment.
În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că Ion Mureşan este un mare poet care, în scris, se şi comportă ca atare: atacă marile teme fără prejudecăţi, îndrăzneşte abordări riscante sigur că o va scoate la capăt.
Mi s-ar părea o eroare să privim cartea ca pe o construcţie unitară şi finită, ca pe un monument edificat cu premeditare. Avem în faţă o culegere de poeme, scrise în perioade şi cu umori diferite, cu finalităţi şi pretenţii diferite şi chiar de valori diverse, chiar dacă niciunul nu coboară sub un nivel bun şi păstrează semnul, sigiliul, urma de gheară a maestrului.
Primul efect obţinut de poet e o pă­că­leală, o fentă din corp în faţa căreia mulţi fun­daşi se pot da învinşi. Numirea volumului, coperta şi primul poem, puternic şi emblematic, intitulat „Poemul alcoolicilor”, plus „povestirile mitolo­gice” despre abilitatea autorului de a goli re­ci­piente de sticlă şi plastic dau de înţeles că vom afla multe despre alcool şi etilism. Si­gur că a­vem semne despre acestea în destule texte. Dar să notăm că, în primele 18 texte, alcoolul este invocat explicit doar în primul, într-un jucăuş, scurt „poem” dedicat lui Nichita Stănescu şi în la fel de memorabilul „Pahar”, probabil cel mai bun din volum. Iar cârciuma e pomenită tangenţial în altele trei. Dacă facem comparaţia cu numă­rul de apariţii ale lui Dumnezeu sau ale îngerilor, putem trage concluzia că avem o poezie mai degra­bă mistică decât bahică. Aşa cum se explică limpede în „Poemul alcoolicilor”, băutura e un vehicul spre Dumnezeu, iar câr-ciuma - un loc de reflecţie la dum­ne­zeire. Aşa cum şamanii obţin tran­sa mistică prin stupefiante sau uneori chiar alcool, omul contemporan, incapabil de a se înălţa cu gândul spre divinitate în cursul vie­ţui­rii lui grăbite, larvare, găseşte în alcool eli­xirul care-l pune în contact cu îngerii şi în cârciumă templul care oferă ambianţă propice şi răgaz pentru meditaţie.
Acesta e doar un traseu de urmat prin car­tea lui Ion Mureşan. Unul de la care destule texte se abat. Un „Poem de dragoste” (la Satu-Ma­re) senin şi muzical n-are nimic de-a face cu paradigma invocată mai sus, după cum nici superba „Înviere” descrisă din perspectiva u­nui veghetor la Mormântul Sfânt nu evocă niciun moment alcoolul sau vreun local de băut. În acest caz, contactul cu divinul este direct, ne­mediat, ne aflăm în timpul când mi­racolul survenea firesc. La fel ca şi în puternicul poem fi­nal: „Ci eu singur sub pământ”. În Ziua Ju­de­căţii nu mai e nevoie de nicio licoare catalitică pentru ca îngerul („mic-mic, sfrijit, diabetic, albinos”) să-l ridice la cer pe credincios. „Cartea Alcool” e un ansamblu de piese foar­te diferite, fiecare cu unicitatea şi stră­lu­ci­rea ei, piese care nu conturează o imagine figura­tivă unică, doar o „formă” abstractă. Chiar dacă unele părţi se potenţează reciproc, mai importantă e valoarea individuală a lor, luate pe rând. Nu însumarea lor, ci expresivitatea fiecăreia ne dă certitudinea că ne aflăm dinaintea unui volum excelent, cum puţine s-au ivit în ultima vreme.