Dacă societăţile arhaice, apoi cele tradiţionale se simţeau şi se considerau integrate în viaţa Cosmosului, iar majoritatea religiilor (precum hinduismul şi buddhismul) înscriau umanul în ciclul reproducerii lumii viului, monoteismul evreu, apoi cel creştin şi islamic au desprins fiinţa umană de lumea animală, atribuindu-i privilegiul suprem de a fi creată după chipul şi asemănarea divinităţii. Anunţând „evanghelia” (vestea cea bună) a învierii trupurilor, Apostolul Pavel conferă un statut nemaiîntâlnit omului, care astfel are capacitatea să învingă moartea, în timp ce animalele sunt condamnate la putrefacţie definitivă. Valorificând moştenirea iudeo-creştină, civilizaţia occidentală a operat, începând cu veacul al XVIII-lea, o a doua disjuncţie între om şi mediu. Pentru R. Descartes, omul este unicul subiect în univers, singurul care posedă un suflet, de care animalele ar fi lipsite, şi are vocaţie să devină „stăpân şi posesor al naturii”. Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică şi modelul capitalist, astăzi mondializat, au promovat o agresiune fără precedent împotriva naturii, în care tot ceea ce este viu face obiectul aservirii, manipulării ori distrugerii.
Totodată, dacă în secolul al XIX-lea scriitorii şi poeţii, urmându-l pe J.J. Rousseau, înscriau fiinţa umană într-o Natură maternă, ştiinţele au redus-o şi au decupat-o în fizică, chimie, biologie. În secolul XX, ideea de viaţă e negată de biologia moleculară, care nu concepe decât interacţiunea dintre molecule, şi de genetică, pentru care fiinţa vie reprezintă un automat acţionat de genele sale. Spre deosebire de Darwin, care susţine că omul este un primat rezultat dintr-o îndelungată evoluţie animală, ştiinţele secolului XX menţin disjuncţia om-animal şi cultură/natură. Ceea ce, la om, e corporal, animal, aparţine biologiei; ceea ce este spiritual, social, provine şi aparţine ştiinţelor umaniste. Biologia studiază creierul; psihologia, spiritul. Recentele ştiinţe cognitive încearcă, cu mult efort, să realizeze o legătură între cele două, dar nu reuşesc sau nu li se acceptă ori nu li se înţeleg constatările făcute şi mesajele trimise.
Pentru ieşirea din impas şi depăşirea separaţiei artificiale dintre om şi restul lumii vii, filosoful „complexităţii” E. Morin propune acceptarea tezei auto-eco-organizării viului, cu consecinţa autonomiei sale.
Criza ecologică majoră actuală a impus şi reacţii de adaptare din partea bisericilor creştine. Cea catolică a dezvoltat o teorie proprie asupra reevaluării statutului omului în cadrul creaţiei divine, a vieţii pe planetă, ajungându-se până la afirmarea unui veritabil „ecocreştinism”. Vaticanul s-a implicat activ în lupta împotriva schimbărilor climatice, numărându-se printre puţinele state cu „zero emisii de gaze cu efect de seră”. În privinţa Ortodoxiei, un răspuns mai coerent şi adecvat a fost formulat de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, inclusiv prin iniţierea unei Zile de rugăciune pentru mediu, marcată în fiecare an la 1 septembrie. Cu pronunţatul lor spirit pragmatic, protestanţii, reformaţii sau anglicanii au acordat prioritate proiectelor concrete.
Marea împăcare şi reunire a omului şi societăţii cu natura, inclusiv sub semnul credinţelor, poate reprezenta o şansă importantă pentru rezolvarea problematicii ecoclimatice globale, devenită vitală. Ştiinţa, religia şi ecologia îşi îndeplinesc, astfel, conjugat, rolul primordial de întreţinere a vieţii pe planetă.
