În abordarea romanului lui Adrian Frăţilă „Eremitul Kunala”, Editura Tracus Arte, intervin două dificultăţi de natură diferită. Mai întâi, densitatea specială a cărţii şi multitudinea aspectelor care ar trebui inventariate şi pe care Adrian Frăţilă, cu obişnuita lui „fugă” pe claviatura diferitelor teme şi soluţii narative, le parcurge în carte. M-am obişnuit cu viteza lui de înfăţişare şi parcurgere a acţiunii. Totuşi, nu e simplu să a­pro­ximezi în câteva fraze întâmplările variate, personajele diverse şi situaţiile, multe neaşteptate, care intervin. A doua dificultate stă în a­bor­­darea critică a volumului fără a dezvălui complet acţiunea sa, evo­luţia personajului şi dez­nodământul, răpind plăcerea lecturii. Pentru că imprevizibilul acestei acţiuni şi al evo­luţiei personajului central, ba chiar şi cheia titlului se cer păstrate în misterul în care auto­rul însuşi le menţine de-a lungul cărţii. Ca în­tr-un bun roman poliţist, deşi acesta e depar­te de a fi, scriitorul dezvăluie - şi ră­suceşte - defi­ni­tiv cheia doar în ultima pa­gi­nă. Cu tot acest suspans bine controlat şi atent premeditat, care menţine trează atenţia cititorului pe tot par­cursul cărţii, nu senzaţionalul devenirii per­sonajului central şi a celorlalte constituie prin­cipala miză a cărţii. Această mi­ză e sapienţială, filozofică, depăşind curiozita­tea - totuşi justificată - de a şti ce se întâmplă pâ­nă la urmă cu Lucius Mătăsaru şi ce legătură este între el şi personajul care dă titlul roma­nului „Eremitul Kunala”, acesta din urmă apă­rând foarte târziu în acţiune, atunci când a­proa­pe că uitasem numele său.
„Eremitul Kunala” este romanul devenirii unui personaj, al iniţierii lui n-ar fi prea corect spus, pentru că Lucian pare de la început, în ciuda banalităţii sale, un ales. Lucian e un om nu prea tânăr, are o familie aşe­za­tă, probleme profesionale şi do­mes­tice, între care o fiică bolnavă de cancer, dar e dăruit de zei şi cu o aman­­tă misterioasă şi incitantă. Parametrii vieţii lui par limpede sta­biliţi, inclusiv discuţiile metafi­zi­ce şi bahice la o cârciumă a scrii­to­­rilor, discuţii ce sunt doar un con­­di­ment al unei existenţe cam sear­­be­de. Lucian se descoperă pe sine, la acea vârstă la care, ştim din „Moro­me­ţii”, numai mari necazuri sau mari bucurii mai pot schimba un om. Lupta lui însuşi cu această re­velaţie care i se impune cumva din afară este unul dintre punctele de interes ale cărţii.
Evadarea lui Lucian Mătăsaru aminteşte de proza unor Vasile Voiculescu şi Mircea Elia­de. Acolo, la „centrul de sănătate” - departe de a fi un „munte vrăjit” cu discuţii profunde sau spi­rituale - are loc veritabila revelaţie. Mai mult nu spun, din motivul invocat mai sus, al păs­tră­rii misterului, atitudine impusă de sco­pul ro­ma­nului. În prima fază, aglomerarea de subiec­te mistico-ezoterice de tip revistă-magazin poa­te aduce un dubiu asupra seriozităţii perso­najului (nu şi autorului). Acesta bâjbâie într-o ceaţă de obscurantism, ştiri de senzaţie de­spre „lu­mea de dincolo” şi alte „taine”, aşa cum le pre­zintă literatura ieftină. În final totul se cla­ri­fică prin, înţelegem ulterior, acea baie de naturaleţe a izolării la „centrul de sănătate”. Lucian se regăseşte ieşind definitiv, cu mare curaj, din­tr-o existenţă conformistă, comodă - el se simte minunat la început în casa lui, cu ai săi - pentru a vira decisiv nu numai într-o nouă identitate, dar într-o nouă dimensionare a lu­mii şi a raporturilor ei cu sine.
Scris alert, cu mână sigură, cu unele in­ten­ţii caricaturale şi mai ales cu câteva minunate mo­mente de limpezime descriptivă, romanul lui Adrian Frăţilă e destinat interesului ori­cărui cititor.