Accidentul nuclear major de la centrala atomo-electrică Fukushima (Japonia), cel mai grav din istorie după dezastrul de la Cernobîl (1986), a readus în atenţia planetară siguranţa exploatării energiei nucleare şi posibilele consecinţe negative ale acesteia pentru sănătatea umană şi mediu. Reacţia imediată a guvernelor şi a opiniei publice a arătat o anumită preocupare şi a declanşat un proces concret de expertizare şi reevaluare a „arsenalului” nuclear civil. Desigur, soluţia radicală şi singura durabilă ar fi cea a eliminării treptate a acestei surse de energie, dar criza actuală face iluzorie o asemenea perspectivă. Câteva concluzii s-au degajat cu pregnanţă şi pot constitui puncte de referinţă, prioritare pentru activitatea viitoare în domeniu. Primul postulat reafirmat şi cu această ocazie rămâne acela că nu există risc zero în materie nucleară; atitudinile precum cele ale administratorilor români în privinţa centralei de la Cernavodă, că la aceasta „orice accident este exclus” şi că „prezintă siguranţă extremă”, denotă ignoranţă ştiinţifică, aroganţă administrativă şi iresponsabilitate politică. Tot la fel de evidentă este şi constatarea că oricând pot interveni eroarea şi greşeala umană; dacă în cazul Cernobîl s-a vorbit despre defecţiunile native ale stahanovismului în stăpânirea tehnologiei complicate, în situaţia japonezilor, au fost greu de acceptat neglijenţele impardonabile în verificarea şi adaptarea măsurilor de exploatare în siguranţă a instalaţiilor. Reevaluarea riscului seismic se impune mai ales în cazul României, în contextul în care atât propriile reactoare, cât şi cele ale vecinilor din sud sunt amplasate în zone afectate de un asemenea pericol. În plus, îngrijorează starea de amatorism a abordării funcţionarilor publici în această privinţă, care fac evaluări pompieristice, cu date care diferă de la o lună la alta sau de la un „savant” la altul. Iar suspiciunile privind achiziţiile publice în materie amplifică îngrijorarea. O expertiză independentă, competentă asupra problemei se impune astfel de urgenţă.
Accidentul japonez a demonstrat şi fragilitatea centralelor nucleare la riscurile de inundaţie şi, în general, a celor legate de apă; schimbările climatice în curs amplifică posibilitatea producerii unor fenomene naturale extreme, precum furtunile, uraganele sau secetele severe, care pot afecta funcţionarea instalaţiilor şi favoriza producerea defecţiunilor tehnice.
O problemă sensibilă în cazul japonez a reprezentat-o funcţionarea piscinelor de răcire, potenţial foarte periculoase. Dacă apa nu mai este răcită şi nu mai e administrată în mod constant, se favorizează producerea de emisii radioactive direct în atmosferă, având în vedere că aceste piscine de răcire, spre deosebire de reactoare, nu sunt închise.
În fine, gestionarea fazei post-accident nuclear constituie pretutindeni o chestiune esenţială. În cazul Fukushima, aceasta a presupus, printre altele, evacuarea rapidă şi în condiţii adecvate a populaţiei de pe o rază de 20 km în jurul centralei. Este de imaginat o asemenea operaţiune în România, mai ales că între conducerea centralei de la Cernavodă şi populaţia locală persistă neînţelegeri acute?
Lecţia nucleară japoneză poate fi uitată, dar ignorarea ei ne-ar costa mult, la următoarea încercare majoră de acest gen.
