Criza a murit. Trăiască criza!

De ceva vreme mă tot gândesc să în­toc­mesc un top. Cu tot ce trebuie să cu­prindă o astfel de întreprindere. New entry, oldest, but goldest, mă rog, tot tacâmul. Doar că de această dată nu m-am gândit la o ie­rarhizare a melodiilor, deşi venirea pri­mă­verii - care în sfârşit ar putea avea bu­nul-simţ să se producă şi în altă parte decât în sufletul nostru - ar putea să dea ghes la aşa ceva. Şi nici măcar la unul al di­v­or­ţu­rilor care au devenit - o atestă stu­diile sociologice - preferatele în ceea ce pri­veşte ne­voia de informaţie a cetăţeanului român fără discriminare de sex, religie şi condiţie socială. Moni, Iri, Pepe şi Zăvo se­condaţi cu brio de Coana Marioara şi Ta­lent au reuşit să împartă societatea ro­mânească în două, mai ceva decât politica anilor ’90-’91. De ce? Fiindcă ne plac bârfa şi neca­zul atâta timp cât îi vizează pe alţii, într-un cuvânt, fiindcă ne place, place, place!
M-am gândit, aşadar, la un top definitoriu al situaţiei actuale, şi anume un top al pe­nibilităţii. Deoarece asta este tot ceea ce ne înconjoară, aceasta este senzaţia pe ca­re o încercăm zilnic deschizând televizo­rul, radioul, net-ul sau vreo gazetă în format print, o specie, iată, aflată pe cale de dis­pa­riţie. Adrian Severin? Un caz tipic de „fundu’ bate gura” fiindcă domnia sa nu cu dinţii, cum se spune, se ţine de scau­nul de europarlamentar, ci cu posteriorul. Ceea ce face acum Severin constituie cu siguranţă un prejudiciu mai mare adus ima­ginii Ro­mâ­niei decât taberele de no­mazi de lângă Roma, vânzarea de puradei la Paris sau năs­cutul pe bănci, în parcurile din Toledo sau pe străzile din Madrid. Aflat după o demisie de (dez)onoare din propriul partid, şi aceea smulsă cu forcepsul şi bună de menţionat în almanahele domnului Van­ghe­lie, şi în situaţia de a pierde imunitatea parlamentară făcând naveta între fotoliul din primele rânduri ale forumului european şi strapontina de la „cu­curigu”, din veci­nă­tatea lui Vadim şi Be­cali, domnul Severin se găseşte în situaţia de a fi mai penibil decât o descindere a Gărzii Financiare la Complexul Europa, dacă aşa ceva este cu putinţă. Nu cred că e bine să ne referim acum la culpabilita­tea demnitarului european. Cercetările sunt în curs şi este nu nu­mai moral, ci şi patriotic să aşteptăm fi­nalizarea anche­te­lor de la Strasbourg şi Bucureşti. Dar în­căpăţânarea de a nu se pune de bunăvoie la dispoziţia anchetatorilor ne aduce a­minte că, în România, gestul demisiei de onoare dată în direct, la oră de vârf şi cu asumarea întregii responsabilităţi, a murit odată cu gestul ministrului „Petru-Şliţ” dintr-o perioadă romantică a Culturii şi a democraţiei autohtone. La mică distanţă de europarlamentarul român în ceea ce priveşte penibilitatea se găseşte, după părerea mea, Răzvan Lucescu, probabil sin­gurul antrenor de naţională care va ajunge să fie fluierat de propriii jucători în­ainte de a pleca de la cârma unei echipe pe care a reuşit să o conducă spre noi recorduri negative în clasamentele FIFA.
Pe podiumul topului nostru s-ar mai putea afla cu brio domnul Cibi… „bârna” din o­chiul UDMR şi medicii de la Spitalul CF2 din Bucureşti, singurii din lume care au oficializat diagnosticul de „un pic gravidă” în ca­zul de divorţ cu năbădăi dintre Zăvo şi Pepe.
Desigur, pe undeva pe-acolo, prin fruntea topului, se găseşte şi preşedintele ţării. Cel care, în cazul conflictului Libia-Restul Lumii, rostind un fel de „vă ordon treceţi pârleazu’”, a reuşit performanţa de a ne trimite la luptă, dar nu şi la război (tot un fel de „un pic gravidă”, aşadar…). Din pă­ca­te, locul acestuia în clasament este se­rios ameninţat de faptul că, de la înce­pu­tul scandalurilor mediatice Moni-Iri-Zăvo-Pepe & Co se găseşte într-un fel de silentio stampa deloc caracterizantă.
Pe primul loc însă - la mică distanţă de Tudy, probabil singurul politician din lume care a reuşit să-şi termine cariera pe WC - se află premierul Boc. Omul de la care ne aşteptăm oricând să auzim „băiete, o panglică mică la domnu’” pentru inaugurarea a încă 3,14 kilometri de potecă în re­gim de autostradă. Aşadar, premierul are locul lui şi numai al lui în fruntea clasamentului pentru „meritul” de a nu şti de care parte a crizei se găseşte, la intra­rea de care nu este conştient sau la ieşi­rea pe care tocmai a anunţat-o oficial în ziua când în­chi­dea spitalele şi scumpea curentul.
Altfel, în ţara în care se întâmplă toate ce­le de mai sus, pare că a fi „un pic gravidă” sau a te juca de-a „uite criza, nu e criza” nu este întâmplător. E obligatoriu!