O biografie a lui Alexandru Paleologu nu-i uşor de realizat pentru că, aşa cum spune auto­rul, Tudorel Urian, în „Vieţile lui Alexandru Paleologu”, Edi­tura Vremea,  „este unul dintre martorii esenţiali pentru Ro­mâ­nia secolului XX”. Foarte a­devărat. În plus, biograful, care l-a şi cunoscut personal şi ad­mi­rat pe cel descris trebuie să aibă o poziţie cât mai echilibrată în raport cu partea luminoasă a existenţei şi a operei, ca şi cu cea întunecată, reprezentată de im­pli­carea în „poliţia politică”, urmată de ra-poarte de agent plătit al Secu­ri­tăţii comu­nis­te, păcat recunoscut, de altfel, mai puţin califica­rea drept „poliţie politică” a fapte­lor. Tudorel Urian rezolvă cu bine această delicată întreprindere, explicând credibil în ce a constat vina lui Paleologu şi respin­gând şi el eticheta, pusă, se pare, în prag de campanie electorală, reducând-o la dimensiunea ei reală. Documentată atent şi bine concepută, lucrarea e scrisă şi cu abilitate formală, fără excese de „stil” şi patetisme care strică atât de des biografiile.

„Istorie literară în imagini” - iată o definiţie foarte exactă a operei lui Ion Cucu. Ea îi aparţine lui Nicolae Manolescu şi se află şi pe coperta a patra a volumului său de amintiri, „Cum ar arăta viaţa fără foto­grafie?”, apărut la Casa de pariuri literare, primul dintr-o serie de trei. Cartea se compune dintr-un autoportret, un lung interviu al maestrului obiectivului foto, luat de Un Cristian, şi din mai multe portrete, de această dată în cuvinte, pe care fotograful tuturor scriitorilor le face unui număr de vreo 30 de scriitori care i-au pozat. Mulţi dintre ei au rămas numai în biblioteci, pe filmele lui Ion Cucu şi în memoria lui şi a noastră: Ni­chita Stă­nescu, Adrian Păunescu, Velea, Doinaş, Sorescu, Ce­zar Ivănescu, Gellu Naum, Ma­rin Preda sau Iustin Panţa în locul căruia - în maşina care s-a răsturnat fatal - trebuia să fi fost chiar el, Ion Cucu. Alţii mai au timp să-i po­zeze în continuare: Mir­cea Cărtă­rescu, Gabriel Chifu, Ioan Es Pop, Nicolae Manolescu, Ana Blan­diana şi alţii. Ion Cucu i-a cunoscut, i-a fotografiat la Sala Oglin­zilor, în redacţii, pe străzile Bu­cu­reş­tiu­lui sau la ei acasă, dar şi la Mogoşoaia, în călătorii, vacanţe sau la festivaluri precum cel de la Neptun.
În relatările lui, Ion Cucu pune multă căldură pentru cei portretizaţi, ca şi în po­ze­le lui. Aflăm şi detalii inedite, micile manii care-i individualizează pe scriitori: Marin Sorescu avea doi câini lupi foarte a­fectuoşi, Mircea Ivănescu creştea şi la Bu­cu­reşti pi­sici, ca şi Dan Deşliu, la 80 de ani, Geo Bogza păstra încă bicicleta cu care mer­sese pe Valea Oltului şi a ţinut să fie fo­to­grafiat cu ea. Ion Cucu îşi exprimă undeva regretul că Uniunea Scriitorilor „s-a um­plut ca un in­testin gros” după 1990. El însă, cu discer­nământ, îi cam alege pe cei importanţi. Fap­tul că am câteva portrete realizate de Ion Cucu mi se pare de bun augur pentru vii­torul meu literar şi pentru, Doamne-fereşte, posteritate.