Ca şi criza, fenomenul WikiLeaks a lovit România cu întârziere. Săptămâna trecută a fost, probabil, apogeul frecvenţei apariţiilor dezvăluirilor şi al discuţiilor pe marginea acestora. Majoritatea analiştilor au apreciat că apariţia acestor informaţii transmise de reprezentanţii diplomatici ai SUA la Bucureşti nu vor avea efecte, sau în niciun caz efecte majore, asupra evoluţiei politice şi a perspectivei alegerilor din 2012. Lucrurile trebuie să fie însă nuanţate.

Autentic sau fals?
Problema nu se pune în aceşti termeni. Se poate spu­ne că informaţiile apărute în presa românească nu sunt nici adevărate, nici false sau, mai bine, sunt şi adevărate, şi false. Chestiunea se aplică la toate nivelurile de analiză.
În primul rând, de când lumea diplomaţii străini au plecat ochiul şi urechea la imagini şi relatări neoficiale, la zvonuri, bârfe şi, de multe ori, la neadevăruri crase (fie ele diversiuni sau nu). Rolul acestor „informaţii complementare” este cel de a con­tex­tualiza informaţiile oficiale. Nimic din ceea ce este legat de diplomaţie nu se în­tâmplă în afara unui anumit context, a unei lumi reale şi vii care palpită dincolo de in­stituţiile statului şi am­ba­sadele unor puteri străine. Con­tează mai puţin dacă a­ceste zvonuri sau bârfe sunt adevărate în sine. Ele redau însă o anumită stare de spi­rit, anumite stereotipuri atitudinale, anumite orientări de moment ale opiniei pu­bli­ce şi ale cercurilor politice.
La al doilea nivel se află inteligenţa şi capacitatea de filtrare a reprezentanţei di­plo­matice. În cazul nostru, avem de-a face cu o mare pu­tere (cea mai mare putere!) şi cu ambasada ei într-o ţară mică şi (relativ) neimportan­tă. Să nu ne facem iluzii: Ro­mânia are, pentru SUA, e­xact importanţa puterii, re­sur­selor şi a poziţiei de mo­ment, într-un context regio­nal în care există şi Bulgaria, şi Ucraina şi alte ţări cu atuuri similare sau chiar mai mari. Pentru opinia publică din România poate să pară ofensator, dar adevărul este că importanţa României în an­samblul intereselor ame-ri­cane este redusă. Diferenţa de gabarit politic dintre Sta­tele Unite şi România se re­flectă automat şi într-o anumită poziţionare (probabil inconştientă) a diplomaţilor americani faţă de politicienii sau decidenţii din România. Dacă este ceva realmente a­devărat în dezvăluirile Wiki­Leaks, atunci aceasta este orientarea extrem de pragmati­că, pe interese aproape punctuale, a Washington-ului. Di­plomaţii americani nu-şi bat capul cu filosofia mioritică. Ei constată fapte, evaluează intenţii şi îşi exprimă ne­mul­ţumirea vizavi de luarea sau neluarea unor decizii anume. Cu puţine excepţii, reacţia comentatorilor ro­mâni este stupefiantă. În loc să folosească aspectele pre­zen­tate de WikiLeaks ca variante de lucru în înţelegerea raporturilor exacte interna­ţio­nale, jurnaliştii noştri fac din tot fenomenul doar o sur­să de dezbatere (pseudo)mo­rală. Asupra acestui as­pect voi reveni. Nu este totuşi de neglijat şi o oarecare aroganţă sau suficienţă a diplomaţilor americani. Evident, nu li se poate cere unor diplomaţi să iubească ţările în care îşi îndeplinesc misiunea. Dar un bun diplomat poate să crească rolul geopolitic al ţării în care ac­tivează. 
La al treilea nivel, discu­tăm despre caracterul neoficial al acestor informaţii. Neoficiale fiind, ele nu pot fi nici asumate şi nici contesta­te de către diplomaţi. Chiar dacă implicit ambasadorul Gitenstein a recunoscut folo­sirea expresiei „raţă şchioa­pă”, aceasta nu înseamnă recunoaşterea oficială a textului în ansamblu. Mai mult, comentariul domnului am­ba­sador a vizat o greşeală de traducere a unei expresii particulare, sugerând că ase­menea erori de traducere mai pot exista în documen­tele date publicităţii.
Dacă nu pot fi nici asumate, nici contestate, documentele respective pot fi mo­dificate fără mari probleme. Iar aici intră în discuţie ne­bu­loasa din jurul exclusivită­ţii pe aceste documente. A­ceas­­tă „exclusivitate” a fost, se pare, acordată mai multor organisme de presă din Ro­mâ­nia. În mod normal, când acordul de exclusivitate este încălcat, ar trebui să urmeze un scandal între furnizor şi beneficiar. Nu am auzit de aşa ceva! Dacă nu există un asemenea scandal, atunci începe să fie pusă sub semnul întrebării autenticitatea sursei. Care ar putea fi inte­resul celor de la WikiLeaks? Sigur că o parte din interes este financiar, şi aici „marfa” ar trebui livrată în „ambalaj sigilat”. Dar, pe de altă parte, filosofia lui Julian Assange pare a fi mai degrabă cea de a forţa o evoluţie înspre o anarhie universală. Assange ştie foarte bine că WikiLeaks nu poate fi o întreprindere în sensul clasic capitalist al cuvântului, adică o întreprindere care să aibă o viaţă lungă. Fenomenul WikiLeaks se poate întâmpla o dată, du­pă care trebuie să treacă su­ficient de multă vreme, zeci de ani, pentru ca el să poată avea acelaşi efect. Efectul pe termen scurt al WikiLeaks este dezinformarea generală, adică reacţia tuturor guvernelor şi ambasadelor de a răs­pândi cât mai multe bazaconii, astfel încât sensul unei informaţii reale şi scandaloa­se să se piardă în abundenţa de informaţii false.
Prin urmare, este foarte probabil că multe dintre „wikileak-urile” româneşti au fost aduse din condei. Fi­reşte, după interesele unora sau altora.

Şi totuşi, efectul!
Prima observaţie este că prea puţine dintre documen­tele prezentate se referă la pro­blemele majore ale cetă­ţea­nului obişnuit. Chiar şi atunci, referirile sunt mai de­­grabă indirecte, de tipul „Traian Băsescu a renunţat la două miliarde de dolari”. Fiind aproape exclusiv pro­ble­me de poziţionare poli­ti­că a unor personaje mai mult sau mai puţin notorii, cetă­ţea­nul va asocia fenomenul WikiLeaks cu o parte a reali­tăţii care nu-l interesează direct. Pe acest raţionament, desigur, efectul WikiLeaks asupra anului electoral 2012 va fi minor. E, de asemenea, improbabil ca în disputa electorală din 2012 protagoniştii să se atace cu „wiki­leak-uri”. În primul rând pentru că acuzaţiile pot fi respinse uşor şi în al doilea că scorul general la wikileak-uri între Putere şi Opoziţie pare a fi aproximativ egal.
O altă observaţie eviden­tă este abundenţa infor­ma­ţiilor raportată la mărimea scenei politice româneşti. Jurnaliştii au glosat înde-lung pe marginea obiceiului fanariot de a merge cu pâra la Înalta Poartă. Înainte de a vedea care este resortul profund al acestor demersuri, trebuie să constatăm că, lo­gic, nu te duci la Înalta Poar­tă decât atunci când structurile inferioare sunt mai slabe, nu se pot folosi sau nu există deloc. De aici concluzia că sistemul politic ro­mânesc, aparent şi formal de­mocratic, este profund bol­nav şi nu poate să-şi înde­plinească minima menire, aceea de a asigura funcţiona­rea societăţii. Mai pe româ­neşte, dacă nu sunt respectate regulile, atunci toată lumea aşteaptă ca o putere din afară să impună o ordine anume. Slăbiciunea structurilor şi a regulilor va avea ca efect, în 2012, alegeri alea­toare, nu în funcţie de criteriul raţional al competen­ţei sau proiectelor, ci în func­ţie de un context de mo­ment, bazat pe emoţie sau pe mita electorală.
În fine, electoratul a perceput fenomenul WikiLeaks ca pe o confirmare a mize­riei scenei politice româ­neşti. Sedimentată în timp, această percepţie va duce la creşte­rea alienării cetăţeanului, la absenteism şi, după posibi­li­tăţi, la emigrare. Lip­sa im­pli­cării este însă exact ceea ce-şi doresc politicienii români de azi. De ce să iasă la vot tot poporul, când pot să iasă nu­mai „ai noştri”? Şi, pe cale de consecinţă, metoda politi­cianului român va rămâne cea de a se vârî sub sutana Wiki­liciului cel Mare.