Wikiguvernare

Să facem un efort de voinţă să depăşim „evenimentul WikiLeaks” - doar metoda de gestionare a publicării pretinselor cablograme ale Ambasadei SUA la Bucureşti fiind inedită, nu şi beteşugurile morale ale „personalităţilor” noastre publice! - şi să ne concentrăm atenţia pe noul aranjament de tip precautionary stand-by cu FMI. Sumele negociate sunt importante, dar mai importante sunt angajamentele de ajustare fiscală şi cele de „reformă” structura­lă. Guvernul se angajează să reducă deficitul bugetar la 4,4% din PIB în 2011 şi la 3% din PIB  în 2012. Principala soluţie pentru aşa o performanţă pare a fi, dincolo de etern invocata îmbunătăţire a colectării impozitelor, moderarea cheltuielilor publice, în primul rând în sectorul sănătăţii. Moderarea, aşa cum ne-a demonstrat experienţa, înseamnă reducere. De unde încă o reducere a cheltuielilor publice de sănătate, de doar 3% din PIB în anul acesta, doar Dumnezeu şi coaliţia guvernamentală ştiu!
Îngrijirea sănătăţii a devenit coşmarul permanent al românilor. Nu doar că medicamentele costă prea mult, iar rata de compensare de 58% este cea mai mică din Europa, dar şi ceilalţi parametri de acces la îngrijirile medicale devin imposibili. Se desfiinţează spitale, se introduce coplata pentru fiecare vizită neaşteptată la medicul de familie sau medicul specialist, se descurajează spitalizarea. Pleacă medicii, pleacă asistenţii medicali, înfloreşte industria pompelor funebre. Ni se spune că sunt prea multe paturi de spital şi trebuie să fie reduse, chiar dacă frecvent vedem şi câte doi pacienţi într-un pat de spital. Este adevărat, la nivelul anului 2008 densitatea paturilor de spital era de 657 la 100.000 de locuitori. Dar îngrijirile medicale la domiciliu - soluţia din celelalte ţări - sunt aproape necunoscute în România. Aţi auzit ca vreun spital românesc să-şi trimită acasă pacientul ieşit din stare critică, dar însoţit de asistentul medical care să-l supravegheze permanent? Asta pare o poveste halucinantă în ţara noastră. Şi, dacă distinşii noştri guvernanţi ne tot scot ochii cu „risipa”, de ce atunci când ei sunt bolnavi pleacă să se trateze exact în ţările în care numărul de paturi de spital la 100.000 de locuitori este mai mare decât la noi şi decât media europeană? În fond, în Austria acest indicator are valoarea de 769, în Germania 820, în Ungaria 705, în Franţa 685. De ce nu se grăbesc demnitarii noştri să se trateze în ţări cu puţine paturi de spital, precum Turcia, care are 244 de paturi de spital la 100.000 de locuitori?
Cu doar 220 de medici la 100.000 de locuitori, la jumătatea numărului înregistrat în Austria, sistemul sanitar românesc este jalnic şi în condiţii de penurie apropiate celor înregistrate în vreme de război. Profesioniştii din domeniu fug mâncând pământul către ţări în care sunt mai respectaţi decât aici. Nu este de mirare că, din cei mai săraci 20% din români, 18% declară că nu au bani să-şi cumpere nici cel mai simplu tratament cu care să-şi îngrijească sănătatea. Pentru aceştia rămân disponibile doar sfintele moaşte şi vracii. Iar indicatorii Eurostat reflectă situaţia din anul 2008, când bugetul public al sănătăţii depăşea 4,5% din PIB. Starea actuală a sistemului este cu mult mai rea şi va deveni catastrofală în viitorul apropiat. Ce finanţare mai poate fi oare eliminată din sistem, astfel încât să se îndeplinească angajamentul guvernamental de a restrânge cheltuielile de sănătate? S-a făcut deja aproape tot ce putea fi făcut, cu excepţia desfiinţării sistemului sanitar însuşi. S-a ajuns până acolo încât medicii sunt obligaţi să nu mai prescrie lapte praf gratuit sugarilor cu evoluţie ponderală subnormală, ci doar celor care au mame foarte grav bolnave.
Politica guvernamentală a lovit în toţi, de la pensionar la sugar. Mai rămân doar clienţii politici, dar de ei nu se atinge nimeni. Să dăm un nume acestei guvernări speciale, să nu o uităm. Informaţiile se scurg, banii se drenează, românii se pierd, viaţa noastră trece... Să-i spunem simplu, ca un omagiu ironic al loialităţilor discrete faţă de ..., wikiguvernare.