„Cum să prevenim colapsul ecologic şi economic” este titlul noii lucrări din seria rapoartelor privind starea planetei, elaborată de Lester R. Brown (de la Earth Policy Institute), apărută recent şi în limba română (ca de obicei, la Editura Tehnică, cu un Cuvânt înainte tot de Ion Iliescu, care a inaugurat acest demers încă din 1986). De această dată, cunoscutul „ambientalist global” american îşi propu-ne să răspundă, cu concursul colaboratorilor săi, la două întrebări fundamentale: „Vom continua să acţionăm ca şi până acum, cât timp mai avem la dispoziţie până când civilizaţia noastră globală se va destrăma?”, respectiv „Cum să salvăm civilizaţia?”. La prima nu ştim cu certitudine ce răstimp a rămas; J. Beddington, consilier ştiinţific principal al guvernului britanic, afirmă că lumea va avea de înfruntat un „asalt total” din partea unor penurii atroce de resurse naturale şi energetice, care vor duce la răsturnări majore în perspectiva anului 2030; J. Porrit, fostul preşedinte al Comisiei pentru dezvoltare durabilă din Londra, susţine că criza totală „va lovi mult mai aproape de 2020 decât de 2030”; în fine, L.R. Brown este şi mai pesimist: „asaltul total” sau „ultima recesiune” ar putea să survină oricând!
Fără îndoială, formularea răspunsului la cea de-a doua întrebare este mult mai dificilă, dar el este cuprins în aşa-numitul Plan B, care prin raportul de faţă îşi găseşte semnificative ajustări şi dezvoltări. În demersul său, autorul porneşte de la aprecierea că nicio altă generaţie nu s-a mai confruntat cu o provocare de complexitatea, amplitudinea şi urgenţa celei de faţă, care presupune restructurarea economiei suficient de rapid pentru a evita declinul spre colaps, cu o mobilizare masivă, ca pe timp de război, de resurse materiale, umane şi instituţionale.
În orice caz, în spiritul pragmatismului american şi cu respectarea legilor economiei de piaţă, Brown identifică două „pietre de temelie” a politicilor de urmat. Una ar consta în restructurarea sistemului fiscal prin scăderea impozitelor pe venituri şi creşterea taxelor pe emisiile de carbon, pentru a include costurile indirecte ale arderii combustibililor fosili, precum schimbarea climei şi poluarea aerului, în preţurile combustibililor, astfel încât, pe total, mărimea impozitărilor şi taxărilor nu s-ar modifica. Al doilea pilon l-ar constitui redefinirea noţiunii de securitate în secolul al XXI-lea, pornind de la realitatea că ameninţările faţă de viitorul nostru nu mai sunt astăzi agresiunile armate, ci schimbarea climei, creşterea demografică, deficitul de apă, sărăcia, creşterea preţurilor produselor alimentare şi statele eşuate. Totodată, provocarea nu este numai aceea de redefinire a securităţii în termeni conceptuali, ci şi aceea de realocare a priorităţilor fiscale pentru a redirecţiona resursele către atingerea obiectivelor propuse. Acestea din urmă se referă la reîmpăduriri masive, conservarea solurilor, regenerarea resurselor piscicole, educaţia, asistenţa medicală, servicii de planificare familială... Aşa cum remarcă autorul, uşor de înţeles, asemenea priorităţi rămân foarte dificil de îndeplinit! În plus, şi poate cel mai important, axarea esenţială pe (pretinsele!) virtuţi ale principiului poluatorul-plăteşte şi instrumentele economico-fiscale fac proiectul destul de limitat în deschiderea şi eficienţa sa posibile.
