Pe Maria Manolescu, dramaturg, am avut prilejul să o regăsesc pe scena Teatrului Mic acum vreo trei stagiuni cu spectacolul „Sado Maso Blues Bar” regizat de Gianina Cărbu­na­riu. De fiecare dată am simţit-o apropiată de teme dramatice ale prezentului. Dacă atunci era preocupată de tânăra generaţie confruntată cu probleme existenţiale, în spectacolul „Ca pe tine însuţi”, de la Teatrul Foarte Mic, este prezentă o lume pe lângă care trecem de cele mai multe ori fără să încercăm să o în­ţelegem. Cea a oamenilor străzii. O poveste de iarnă spusă cu realism, cu tristeţe şi în a­celaşi timp cu mesaj către semenii care îi abandonează conştient şi despre violenţa fă­ră de cuvinte a societăţii. Trei personaje, Ma­ria - afectată de  probleme de natură psihică, Ioa­n - fost preot, se pare, indivizi ajunşi ai ni­mănui, lipsiţi de adăpost, încearcă din toate puterile să comunice cu lumea, sunt chiar în căutarea iubirii. Lor li se alătură Rafa, băiatul cu bani care a eşuat în dragoste. Sunt dra­mele şi traumele unor oameni al că­ror trecut este destul de sumar expus de către autoare, ca atare argumentarea condiţiei în care au a­juns nu are o decodare evidentă. Spectatorul este conectat de la început la drama fiecă­ruia dintre personaje, există totuşi secvenţe în care actorii forţează. Deşi şansa acestui spectacol este tocmai echipa de ac­tori cu care lu­crează regizorul Radu Apostol. O reală creaţie izbuteşte Mihaela Rădescu, în­tr-o partitură a­parent schematică, îmbo­gă­ţind-o cu expresi­ve nuanţe de comportament determinate de boala personajului, în timp ce Mihai Gruia Sandu construieşte dramatic relaţiile cu cei doi parteneri de scenă, alcătuind în acelaşi timp propriul univers. Viorel Cojanu, Rafa cel ajuns aici după ce s-a săturat să mai vadă viaţa în roz, îşi dozează neliniştile foarte a­tent la nuanţe şi chiar dacă nu o face încă foar­­te bine, actorul promite. Discursul regizo­ral al lui Radu Apostol - clasic în evoluţie - este solid susţinut de scenografia lui Adrian Cristea, ca­re creează o lume înzăpezită plină de capca­ne. Cromatic, spectacolul arată bine, cu ima­gini captivante dintr-un altfel de „uni­vers” al contemporaneităţii, unul dintre mo­ti­vele pentru care piesa, se pare, şi-a făcut deja loc în preferinţele spectatorului de tea­tru.