Am parcurs şi eu, ca mulţi cititori entuziaşti care l-au votat într-o veselie la un sondaj de opinie şi l-au adus în top, ro­manul gotic cu vampiri şi „nosferaţi” al lui Oliviu Crâznic „… şi la sfârşit a mai rămas coş­ma­rul”, apărut la Editura Vremea. Am constatat că e bine scris, desigur, asta nu se poate nega. Eu îl iau, până la un punct, ca pe o parodie a genului. Lucrul acesta nu e din păcate sigur şi aş prefera să cred că în această nesiguranţă este doar un nou truc al autorului. Un naiv îl poate lua în sine, eventual se va îngrozi, altul va recunoaşte însă clişeele genului. Cumva şi „Numele trandafirului” e un roman parodic la un nivel foarte subtil şi înalt. Mie mi se pare că şi secţiunea finală (ce putea totuşi lipsi), în care autorul ne dă exemple „reale” de licantropii, vampirisme etc., pune partea de epocă într-o lumină pa­rodică. Mai mult, aşa cum ziceam, sper că asta a dorit, şi nu se ia în serios.
Oricum asta a ieşit, eu m-am distrat des­tul de bine. Cam aglomerate sunt, mai ales spre final, când devin de-a dreptul obositoa­re - tot semn de parodie - „fenomenele” sinis­tre. E de văzut prin comparaţie ce face Doina Ruşti cu un singur duh („Zogru”), respectiv o singură stafie („Fantoma din moară”). Ţine un roman cu fiecare dintre ele. Oricum, mi se pare că debutul lui Oliviu Crâznic e de bine. Ce nu am apreciat: titlul complicat şi numele autorului. Acum e prea târziu pentru un pseudonim. Ceea ce am preţuit este în primul rând curajul noutăţii: să te apuci în ziua de azi de un roman de această factură, mai ales într-un peisaj literar ca al nostru, care cotează mai bine realismul jegos, e o îndrăzneală ce nu poa­te fi ignorată. Desigur, fără ta­lent, această încercare în sine nu înseamnă mai nimic. Dar pro­­zatorul îl are. El şi editura ur­mă­­resc un anumit efect asupra publicului cu supra-titlul „Hor­ror”, dar pentru un cititor lipsit de naivitate literară contează mai mult abilitatea conducerii acţiunii şi stilul, ca şi umorul conţinut.
Personajele romanului sunt nobile. Naratorul e cavalerul Arthur de Seregens invitat la Castelul Ultimelor Turnuri la nun­ta unei marchize cu un cavaler austriac. Apa­re şi un inchizitor acolo, apar şi nişte străini misterioşi, unul fiind chiar mirele, şi acţiu­nea, cam lungă totuşi şi la un moment dat cam încâlcită, se desfăşoară alert, fără a încetini la curbe. E păcat că realitatea istorică, detaliile de epocă nu sunt prezentate mai pregnant, însăşi situarea în timp a acţiunii rămâne incertă, probabil pe la sfârşitul se­colului al XVII-lea. Dar prozatorul n-a avut timp să se documenteze şi s-a preocupat de rezolvarea complexei intrigi şi de cumulul de orori. Tocmai aceste hecatombe, în care e de mirare că supravieţuitorii îşi mai păs­trează mintea întreagă sub atacul forţelor ma­lefice, accentuează aerul parodic. Dacă s-ar ecraniza, acest roman ar conduce sigur la o comedie horror.
E de salutat ideea lui Oliviu Crâznic şi rea­lizarea sa. Aştept acum însă de la el un ro­man de cu totul altă factură ca să mă conving că ştie ce face. Acesta ar putea fi un roman realist şi grav sau unul decis burlesc. În orice caz, încă o aventură „gotică” ambiguă nu mai e de dorit.